Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înfrântă în război, diminuată teritorial, ocupată militar şi arondată sferei de control sovietice, România şi-a căutat independenţa şi securitatea în cadrul ordinii mondiale bipolare prin crearea şi valorificarea unui sistem de echilibru prin contraponderi globale. În acest sens a dezvoltat o relaţie specială cu China, pe care a văzut-o ca pandant moderator deopotrivă al imperialismului rus şi celui american.
Pe atare linie de gândire a lucrat la apropierea dintre Beijing şi Washington. Totodată, la nivelul emisferei nordice a susţinut articularea spaţiului euro-atlantic şi al celui euro-asiatic în cadrul unui arajament multilateral de securitate bazat, printre altele, pe principiul egalităţii suverane. În Orientul Apropiat a cultivat multivectorialismul păstrând o cordialitate pragmatică, dar şi principială, cu toate părţile în conflictul israelo-arab.
În lumea a treia, lumea puterilor emergente în curs de emancipare politică şi de dezvoltare economică a creat o reţea de relaţii spirituale cu caracter strategic în principal prin masive programe de formare a elitelor locale.
După încheierea Războiului Rece, această strategie a fost în cea mai mare parte abandonată, fiind substituită de politica integrării în NATO şi UE. La rândul lor, vechii parteneri au evoluat într-un context internaţional nou care a oscilat între unipolarismul militant şi apolarismul anarhic, împingându-i spre opţiuni influenţate de teoriile neoconservatoare şi neoliberale.
Între noile alianţe ale României şi vechiul său sistem de securitate descris anterior nu exista, totuşi, incompatibilitate absolută; cu atât mai mult cu cât cel din urmă era menit să depăşească limitările bipolarismului.
Dacă relaţiile internaţionale rămân a fi circumscrise de jocul intereselor şi raporturile de putere, ele nu au exclusiv un caracter interinstituţional, ci şi o dimensiune personală. Tocmai această dimensiune purtând cu sine încrederea fără de care raporturile politice sunt greu de legat putea fi parte a zestrei aduse de România în familia euro-atlantică şi totodată garanţie suplimentară a libertăţii de mişcare şi influenţei sale în respectiva familie.
În următorii câţiva ani, ultima generaţie de oameni politici români şi străini contemporană cu procesul de edificare a strategiei de securitate globală prin echilibru şi cooperare, care a inclus România printre protagoniştii săi înainte de 1990, generaţie legată intelectual şi emoţional de acea strategie, va dispărea. Mai ales în condiţiile schimbării contextului internaţional care a stimulat naşterea unei asemenea strategii, dacă nu se va face urgent ceva pentru reabilitarea şi reactualizarea vechilor relaţii asigurătorii ale României, aceasta va pierde beneficiul lor, rămânând sărăcită în mijlocul noii sale familii geopolitice.
(Va urma)
Citește pe Antena3.ro
