Prea vecine viața și moartea!

Mă chinuie tălpile, stau cu remuşcări pe asfaltul drumului din faţa locului tragediei, purtând vechea firmă de renume în piaţa încălţămintei din Europa, firma dinainte de 1989 „Pionierul”. Pe acest asfalt, în cumplita noapte, zăceau în dureri cumplite zeci de trupuri de tineri arşi pe rug, cu carnea dezintegrându-se după pârjolirea flăcărilor. Pieptul lor era apăsat de medici, de asistente, de şoferii ambulanţelor, de români din cartier, se succedau într-o eroică ştafetă a luptei pentru viaţă, încercau să repornească inimile de adolescenţi. Unul dintre tinerii cu pielea făcută scrum întreba cu glasul spre noapte: „mămico, mai trăiesc”? Scene cumplite se petrecuseră în uşa prea strâmtă a clubului improvizat criminal, un morman de trupuri de oameni urlând să fie scoşi din pălălaia focului. Vecinii din preajma fostei fabrici apucau câte o mână şi ţipau la rândul lor, „asta e mâna ta, băiatule?”.

Acum 30 de ani scriam pentru revista Flacăra un reportaj din acest loc, vorbind cu tinerii din coada întinsă pe străduţele bătrânului cartier, care aşteptau de cu noapte să cumpere o pereche de adidaşi Pionierul, adidaşi frumoşi şi trainici, care se cereau şi în ţările Occidentului. Acum, tot în acest loc, e coadă de români buni, care aşteaptă să pună o lumânare unde au murit ca lumânări aprinse zeci de tineri veniţi să asculte muzică. Au venit cu paşi mici şi cu o floricică în mâna lor de copilaşi Ema Lupşa de trei ani şi Eduard Pavelescu de doi ani, cu părinţii, ca să aşeze un gând bun pentru bieţii morţi, pentru familiile disperate. La nici 50 de metri de locul unde se lupta ca pe front pentru viaţa tinerilor care se topeau urlând de durere, la Maternitatea Bucur, se năşteau în acele minute bebe¬luşi, pui de români. Prea vecine viaţa şi moartea!