Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se hotărî pe neaşteptate, într-o noapte mai spre sfârşitul verii, când şedeau - el şi nevastă-sa - la masa din curtea casei, lungind din plictiseală cina începută cu vreo oră mai înainte. Mai târziu, când Virgil Toloacă ajunse la Sanatoriul de Boli Nervoase cu un diagnostic deloc favorabil, nevastă-sa, Lucreţia, revăzu o serie de lucruri întâmplate înaintea momentului crucial şi trase concluzia că ar fi trebuit să se îngrijoreze. De exemplu, bărbatu-său începuse să fie preocupat de situaţia crocodililor. Văzuse pe un post tv într-o seară, când nu se mai dăduse film, deoarece postul rămăsese fără o leţcaie, un documentar despre mai mult decât dramatica situaţie a crocodililor. Dacă nu se întreprinde ceva de urgenţă, în scurt timp, această specie va dispărea - tuna alarmist un bărbat chipeş, în pantaloni scurţi, care, pentru a dovedi că sălbăticia crocodililor nu corespunde realităţii, fiind vorba despre o manipulare din partea omului, spunea toate aceste lucruri pe jumătate vârât în gura unui crocodil. Virgil Toloacă împărtăşea şi el, ca tot omul, prejudecata privind cruzimea crocodililor. Spre uluirea sa, ochii fiarei degajau o blândeţe înduioşătoare. Câteva zile la rând după aceea se închise în casă pentru a da curs chemării lansate tuturor locuitorilor planetei de bărbatul care se simţea nemaipomenit de bine între fălcile înfricoşătoare de a redacta şi trimite cinci sute de scrisori altor locuitori ai planetei prin care să-i informeze asupra dramaticei situaţii a crocodililor. Cum însă, după ce puse la poştă plicurile cu textul, scris de mână, Virgil Toloacă nu se mai interesă de situaţia crocodililor, nevastă-sa puse totul pe seama nevoii de a-şi cheltui energia disponibilă, nevoie încercată, de altfel, de toţi pensionarii.
Şedeau aşadar la masa scoasă în curticica din faţa căsuţei lor dintr-un cartier mărginaş al Floreştilor şi tăceau. Se făcuse destul de târziu. Ar fi trebuit să se rupă din lenea aceea care te cuprinde după o masă mai mult lungă decât copioasă şi să se apuce să strângă farfuriile. Lenuţa, fiica lor de 17 ani, făcută la bătrâneţe, plecase la discotecă. Terminase liceul, dar căzuse la bacalaureat. Până la noul examen îşi găsise o slujbă la o companie de publicitate. Împreună cu un băiat, se plimbau printr-un supermarket ca periuţă şi pastă de dinţi. Ea, cum era mai subţire, întruchipa periuţa. El, mai voinic, o făcea pe pasta de dinţi. Pentru această campanie de publicitate la o cunoscută marcă de pastă de dinţi câştigau amândoi suficienţi bani ca ai lor să nu le reproşeze că n-au serviciu. După câteva luni de lucru în pereche se împrieteniseră şi se amorezaseră. În seara asta hotărâseră să meargă la o discotecă. După ce-şi pusese un tricou care-i lăsa buricul gol şi o pereche de blugi dinadins rupţi, cum cerea moda, Lenuţa îşi luase rămas bun pupându-i corespunzător.
Maică-sii îi aplicase un pupic pe obraz. Lui taică-său îi pusese buzele pe chelie.
Virgil Toloacă şi nevastă-sa rămăseseră singuri în imensitatea nopţii de vară. Căsuţa lor se pierdea într-o pădure de blocuri. Scăpase ca prin minune de la demolare. Chiar pe lângă gardul grădinii trecea ţeava de aburi a termocentralei. În fiecare după-amiază se dădea drumul la o parte din aburi, ca să nu explodeze cazanele. Ţâşnind năprasnic, aburii făceau un zgomot înfricoşător, ca de explozie atomică. La început le-a fost greu să se obişnuiască. Tresăreau de fiecare dată, speriaţi, zicându-şi că a început cel de-al treilea război mondial. Până la urmă, explozia din fiecare după-amiază le intrase în sânge. Într-o vară, când merseseră la băi, într-o staţiune de munte, se simţiseră stingheri când nu mai auziră zgomotul acela groaznic.
În jur, lumea îşi făcea de cap cu osârdie. La multe apartamente de la blocuri se petrecea pe rupte. Vaierul muzicii populare de la difuzoarele scoase pe tocul ferestrei erau întrerupte de câte un ins care, gol până la brâu, răcnea în întuneric:
- Mai plouă, mă?
- Mai plouă-n... mă-tii!, îi răspundeau răcnete vesele de la blocurile din jur.
La televizor se transmitea un meci important al echipei noastre naţionale. De aceea, liniştea nopţii era spartă de chiote, bătăi din palme, înjurături vesele şi, din când în când, urlete entuziaste.
La blocul care se înălţa chiar în spatele casei, doi inşi despărţiţi de trei etaje ieşiseră la geam şi, fumând, discutau tare despre boala de uter a nevestei unuia dintre ei.
Cum şedeau aşa fără să audă nimic din zgomotele lumii din jur, Virgil Toloacă rupse tăcerea zicându-i nevestei că va candida la funcţia de primar al Floreştilor.
Nevastă-sa rămase uluită. Nu-i spuse însă nimic. Era o femeie care-l asculta fără să crâcnească. Rămăsese aşa de la meseria sa, de vânzătoare de pantofi. Înainte de a se angaja fusese o tânără rebelă, care dăduse mult de furcă părinţilor, grădinari într-o comună suburbană. Meseria de vânzătoare de pantofi o schimbase însă radical. Era o meserie care te obliga să îngenunchezi în faţa clientului bărbat, să-i pipăi vârful încălţămintei, pentru a vedea până unde ajunge degetul cel mare, să vâri degetul tău între călcâi şi marginea pantofului, ca să-ţi dai seama dacă nu-l bate. După căsătorie renunţase la slujbă. Timpul petrecut ca vânzătoare făcuse din ea o nevastă supusă total bărbatului. Pentru că ea nu obiectase sau, poate, pentru că nici n-avusese de gând să facă aşa ceva, el nu se mai explicase.
Hotărâse că va candida şi gata!
La puţin timp după aia, primarul oraşului, Virgil Toloacă, înnebuni din dragoste pentru o elevă de liceu, pe care o cunoscuse ca membru al juriului la concursul de muzică uşoară Steluţa oraşului. Înamorat până peste cap, îşi lăsă nevasta şi, lucru mult mai grav, se prosti de-a binelea. Se apucă să comunice cu instituţiile din Floreşti prin telegrame cifrate. Dădea indicaţii, rezolva probleme urgente prin texte lungi, de câteva file, pe care le punea la poştă Stan Carzan, curierul. Şi astfel, înainte de a-i comunica gestionarului de la buticul "Jean şi Margot" din Centru, situat la câteva sute de metri de primărie, că sunt plângeri împotriva lui, pentru că dă Coca-Cola numai dacă iei şi o sticlă cu oţet din import, telegrama făcea un lung şi complicat ocol pe la Poştă, de unde ajungea la butic, cărată de poştaş în tolba sa şi aşa supraîncărcată.
În cele din urmă, primarul demisionă şi se înfăţişă la directorul liceului, unde învăţa aleasa inimii sale, cerând să fie înscris în clasa a X-a B, ca să-i poată fi coleg de bancă. Liceul era însă unul de fete şi, în consecinţă, directorul îl refuză politicos, spunându-i că, de ar fi fost fată, n-ar fi fost nici o problemă. Supărat foc, primarul făcu un Memoriu la Bucureşti, la Ministerul Învăţământului. Scandalul, ajuns la nivel central, nu mai putea fi înăbuşit.
Citește pe Antena3.ro
