Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Atmosfera în ţară şi starea mea de spirit au ajuns la o asemenea încordare, încât de ore şi ore încerc să scriu pamfletul cordial cu care sunt dator cititorilor mei şi mi-e cu neputinţă. Ce să încerc? Ironie? Satiră? Sarcasm? Răspunsuri prea mici pentru o întrebare atât de mare: de ce trebuie să fie condamnată această naţiune la moarte?
Ştiu, desigur, regula jocului. După prohod, ar trebui să vină Învierea. Dar e chiar nevoie de această tragedie? Prin România haotizată circulă veştile rele mai disciplinat şi mai ţintit decât toate mijloacele tradiţionale de comunicare. Stăm zilnic, iată, cu ochii pe televizoare şi aşteptăm noile episoade ale sinistrului serial care anunţă desfiinţarea, risipirea şi înmormântarea României. Pe alţii i-au ocupat imperiile, i-au spart în bucăţi, dar n-au putut să-i desfiinţeze. Pe noi, după cum se vede, ne dislocăm noi din condiţia noastră, ne spargem, ne izgonim unii pe alţii.
Ce pamflet, fie el cât de puţin cordial, ar mai putea cuprinde această jale a României care intră în iarnă, săracă şi umilită, cu teama vechilor şi noilor retezări de salarii şi cu disponibilizările fără sfârşit? Iarna era pentru familiile româneşti anotimpul regăsirii de sine, perioada liniştii creatoare, a poveştilor spuse în tihnă copiilor, podoaba întregului an de zbucium şi neodihnă. Nopţile ei lungi predispuneau la reverie. Natura devenea un eveniment: e viscol în Tihuţa, sunt înzăpeziri la Dunăre, s-au blocat schiorii în Semenic, ninge apocaliptic la Vatra Dornei.
Astăzi nu se mai aude nimic despre nimeni, doar preşedintele Băsescu şi premierul Boc toacă la cap poporul român să se bucure că va trăi din ce în ce mai prost. Amândoi au o bucurie vindecătoare pe feţe, le place dezastrul pe care îl realizează şi îl anunţă. Sunt eroii unei Europe, care, de altfel, nici nu-i bagă în seamă. Ce mai contează românii? Cantităţi neglijabile în magazia cu mărfuri a liderilor!
Un simplu drum prin mijlocul satelor din Dâmboviţa şi Ilfov oferă călătorului imaginea de coşmar a unei clase ţărăneşti care abia mai are puterea să ajungă, sprijinită în baston, până pe podeţele dinspre şosea şi să se uite, ca de departe şi de demult, la spectacolul cinic al lumii, din care ea nu mai face parte. Bătrânii aceia de pe podeţe nu au mai mult de 45-50 de ani, dar au trăit prost, au muncit nemeritat de mult, au băut chimicale colorate, au mâncat pe apucate, acum nici dantura nu-i mai ajută. Poate că în alte judeţe lucrurile stau altfel, deşi aceleaşi arătări jalnice pot fi întâlnite şi pe marginile şoselelor din sudul ţării.
De ei, de aceşti ţărani, de viaţa lor, de sănătatea lor cine se ocupă? Ei n-au dreptul să ştie calea dreaptă? Nu cumva politica ar trebui să fie cea mai înaltă operă de pedagogie naţională? Specialiştii au fost izgoniţi din sate, medici, ingineri, economişti, profesori, învăţători. Copiii ţăranilor nu mai au bani pentru şcolile înalte, abia mai ajungând, uneori, până la prima gară, bătrânii negociază locuri mai în faţă în cimitire pentru gropile unde se vor aşeza.
Dar în oraşele mici şi mijlocii, acolo cum e? Fabricile şi uzinele au fost asasinate. Foştii performeri ai industriilor de vârf au încercat să intre într-un fel de comerţ al tuturor iluziilor, până când şi-au dat seama că, prin numărul mare de doritori ai acestei soluţii, marfa nu se mai vinde. Din ce îşi plătesc familiile acestor dezmoşteniţi ai sorţii facturile, curentul electric, apa, căldura, impozitele pe micile lor proprietăţi, datoriile către autorităţi, obligaţiile şcolare ale copiilor, medicamentele? Regimul tuturor frivolităţilor şi coafărilor a învăţat bine lecţia: ascunde totul sub jocuri de lumini şi sub muzici stridente.
În acest fel, rănile se observă mai greu, dar tristeţea incurabilă din locuinţele - şi aşa monotone - ale Tecucilor, ale Râmnicului Sărat, ale Adjudului e un combustibil periculos, pentru că e din ce în ce mai inflamabil. Cât vor mai suporta oamenii această retrogradare înjositoare? A nu se uita că n-au murit constructorii obiectivelor economice şi sociale din socialism şi nu s-a deteriorat nici capacitatea lor de a judeca tot ce a fost şi tot ce este.
Nu se spun epigrame, de prohod. Adevărul crud e singura soluţie. De aceea, poate, au început să se vadă cu o cumplită limpezime nu numai nenorocirile, ci şi diversiunile puterii antinaţionale de la Bucureşti care încearcă să mute gândul opiniei publice de la acele nenorociri. Preşedintele Băsescu se fereşte să răspundă la întrebările privitoare la relaţia sa cu Sorin Ovidiu Vîntu, în sensul că el e preşedinte şi nu discută cu un inculpat. Dar preşedintele uită că, dacă nu răspunde la întrebările concrete ale acestui conflict, întrebările rămân valabile. Şi nu ca întrebări, ci ca adevăruri.
Şi cum poate să spună domnia sa că nu se amestecă în treburile justiţiei, când, în atâtea cazuri, şi-a permis lipsa de delicateţe, bădărănia, incorectitudinea de-a ataca, înainte ca vreunul din eventualele procese ale celor în cauză să fi fost finalizat, cele mai multe nici măcar nu începuseră, şi a asmuţit, nu un judecător, nu un procurur, ci justiţia întreagă şi opinia publică întreagă asupra lui Nuş (Vîntu), Felix (Voiculescu,) Patriciu?
Demagogia prezidenţială încetează de a mai fi o simplă vomitătură stilistică a unui om dedat recent la exerciţiul frazelor lungi, demagogia domnului Băsescu începe să se măsoare în erori de încadrare juridică, în episoade de puşcărie, în infarcturi, în crize morale la nivelul întregii societăţi. I-a intrat dumnealui în cap că vor fi condamnaţi ăia care au luat sarea, petrolul, poşta, banii oamenilor, de parcă toată această repetată pledoarie nu ar fi, în mod făţiş, presiunea cea mai ilegală şi anticonstituţională a unui preşedinte de ţară asupra justiţiei ţării.
Şi, în această vreme, cum o duc românii? Li se iau, în mod criminal, banii, sunt aruncaţi din ţară, preţurile pe piaţa internă cresc, medicamentele devin inaccesibile, de şapte ori mai scumpe, facturile apasă insuportabil, împrumuturile la bănci sunt exploatate diabolic împotriva oamenilor, prestigiul nostru în lume e prăbuşit, se dezvoltă o nouă industrie de lanţuri, gratii şi cătuşe, regimul aruncă lumini şi zgomote asupra mulţimilor depresate, se desfiinţează spitale şi şcoli, drumurile parcă au ieşit de sub campania de arături, Europa e din ce în ce mai departe, exemplul zâzaniei şi falimentelor bucureştene dă rău în ochii românilor de pretutindeni, a murit şi speranţa, se sinucid oameni din cauza sărăciei, marii specialişti - mai ales din medicină - abia aşteaptă să plece cât mai curând de sub Ciumă-Vodă. E seara de prohod şi zvonul public anunţă un întreg an de prohod. Să nu cumva să fi pus mâna ăştia pe Înviere şi s-o folosească ei între ei la nevoie!
Citește pe Antena3.ro
