Punctul pe Ei. Iohannis trăiește simțiri nesimțite?

Iohannis e mai salivard ca niciodată. Rapacitatea îl lucrează la glandă și omul nu se mai poate mulțumi cu ridicăturile imobiliare obținute la Sibiu, prin devastări meditative. Capitala este mult mai ofertantă și primarul de Cotroceni își dorește de-acum altceva. Își dorește o junglă a lui în care visările satrapice pot hălădui în voie, își dorește o junglă în care ”al meu” poate funcționa fără opreliști. Pentru acest ideal electorează acum Iohannis cu o hărnicie de cocină. Înhăitările politice sau tehnocratice puse la cale de neamț nu sunt însă de speriat. Chiar dacă nu sunt concurate de adversari redutabili, grupările cotroceniste își subțiază electoratul pe proprie răspundere deoarece cu papagali vopsiți nu poți lua ochii bieților votanți.

Ultima gafă în care Iohannis a funcționat perfect se leagă de aniversarea Marii Uniri. Fostul de la Sibiu s-a împroprietărit cu Arcul de Triumf și a organizat aici un fel de adunătură națională așa după cum mușchiul lui a gândit. În tribuna oficială nu a acceptat decât ceea ce a considerat că ar putea deveni parlamentul meu sau guvernul meu. Organele forțoase au fost mânuite înspre cotrobăirea celor care au crezut că-și mai pot lua libertatea la purtare. Și astfel, în maximă siguranță, președintele și-a slobozit discursul. Discurs bântuit de înălțătoare (pre)simțiri patriotice. Numai că, ce să vezi, vorbirea președintelui nu s-a livrat la liber. El a citit din nou. Poticnit, dar a citit. Și atunci se naște firesc o întrebare. Sentimentele, ele sentimentele, alea înălțătoare și patriotice, erau ale celui care a realizat compunerea sau ale celui care a citit respectiva compunere? Nașpa dilema! Fiindcă ea ne poate conduce la concluzia că Iohannis trăiește în simțiri de alții simțite. Sau, altfel spus, Iohannis trăiește simțiri nesimțite?

Dezamăgirea și lehamitea amărăsc omul. Dar nu-l pot învinge. În sufletul românilor adevărați sărbătorirea Marii Uniri a fost una curată. Doar pe acești români îi îndeamnă la așezată detașare Tudor Gheorghe atunci când le cântă ”prea degeaba sânge, prea degeaba patimi”.