Punctul pe Ei. Pușcăria vieții, mai a dracului decât cea de la Tîrgșor

Penitenciarul Tîrgșor este legitimat prin cazări tot mai simandicoase. După Alina Bica a poposit printre privativele locului și Elena Udrea. Doamna Turism și Dezvoltare se plânge că se confruntă cu umilința, că este amenințată de boale bipede și că, din cauza unor geamuri separatoare, nu mai poate interacționa cu vizitatorii săi. De această dată nu pot să nu cred în sinceritatea doamnei Udrea. Fiindcă ceea ce are darul de a cocoșa până și un antrenat al samarului, poate parea într-adevăr copleșitor pentru o privilegiată a răsfățurilor cocoșești sau chiar prezidențialde. Dar dincolo de îngăduința forțată de sensibilități omenești își cere dreptul și rigoarea rece a dreptei judecăți. Și când te gândești în ce hal a fost devastată România de cancerul corupției dispare definitiv orice urmă de înțelegere. Când te gândești că lăcomia animalică a unor infractori naționali a generat sărăcie lucie printre victimele totalitarismului financiar, nu mai poți împrumuta din suferințele călăilor. Elena Udrea și cei de teapa sa ar trebui să afle, în sfârșit, că huzurul lor nesimțit a condamnat mulți români care, deși liberi, trăiesc într-o pușcărie a vieții mult mai a dracului decât pușcăriile pe care le populează infractorii.

Elena Udrea, la Tîrgșor, comunică prin geam. Călătorește cu duba, nu mai zâmbește, nu mai face semne și depresia îi dă târcoale. Apropiații îi plâng de milă. Iar moderatorul național, extraordinar și plenipotențiar pledează neobosit despre nevinovăția ei. Cred în sinceritatea lui Traian Băsescu. Nu pot să nu cred în sinceritatea pensionarului nostru prezidențial câtă vreme el n-a mințit niciodată. Dar, pentru a ne convinge definitiv că nu e un mincinios ordinar, Traian Băsescu ar trebui să facă un gest de sublimă loialitate. Să distrugă singurătatea Elenei Udrea ținându-i apropiată companie și acolo unde-i este greu blondei favorite. Spun asta deoarece cred că, sincer fiind, Traian Băsescu și-ar putea motiva mai mult decât convingător o eventuală cerere de internare. Și mai spun asta pentru că, altfel, am impresia că, dacă nu se ajută singur, nimeni nu pare dispus să-l ajute pe fostul președinte să ajungă lângă favorita sa. Fiindcă cei pe care chiar el i-a cocoțat în fruntea unor importante instituții naționale nu știu ce-i recunoștința. Sau... știu! Dar sunt glumeți și îl mai lasă în așteptare. Habar n-am. Cert este un singur lucru. Ironia amară nu mai are darul de a netezi ridurile vieții.