Realităţi şi iluzii

Economia se comportă diferit în situaţii diferite. Bunăoară, când se închid sau când nu se închid întreprinderi; când creşte ori când nu creşte şomajul; când sunt actualizate ori când nu sunt actualizate tehnologiile; când pieţele funcţionează sau când nu funcţionează; când se reduce sau când nu se reduce numărul supracapacităţilor de producţie nefolosite sau rău folosite; când se restrâng ori când nu se restrâng structurile de cost supraîncărcate; când e asigurată sau când nu e asigurată o masă critică de lucrători, de specialişti şi de manageri competenţi. În legătură cu toate aceste stări, fie ele simple sau complexe, nu apar în nicio împrejurare opinii contrare. Şi nici n-au cum să apară voci care să pretindă, spre exemplu, că în anumite împrejurări mai mult şomaj ar putea fi benefic. Sau că lucrurile în economie ar putea să meargă mai bine fără o masă critică de oameni competenţi. Sunt însă materii, între care inflaţia şi deficitul bugetar, unde opiniile contrare… nu contrariază în toate cazurile, deşi unele sunt alimentate de realităţi şi altele de iluzii.

Acum, în 2014, când deficitul bugetar scade sub plafonul de 3 la sută impus de Uniunea Europeană iar preţurile cresc foarte încet, sunt voci care susţin că va fi compromis PIB-ul. Opinie ce merită să ne reţină atenţia. Fiindcă dăinuie, în cercurile unor oameni de afaceri şi ale unor economişti, concepţia că ar putea fi determinată grăbirea creşterii economice numai prin forţarea unor deficite bugetare mari şi a unui plus de inflaţie.

Inflaţia mare a dat deseori iluzia că ar face PIB. Dar face… PIB nominal. O sumă. PIB-ul real însă nu e împins în sus de preţuri care urcă şi ele, ci numai şi numai de o creştere economică sănătoasă, bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Faptul că multe companii – îndeosebi cu capital de stat, dar şi dintre cele cu capital privat – s-au obişnuit „să se refugieze” în inflaţie, armă pe care au învăţat s-o mânuiască bine şi să treacă târâş-grăbiş peste obstacolele ridicate în calea lor de această criză prelungită, nu-i decât un ulcior care nu mai merge la apă.

La fel se petrec lucrurile cu bugetul. Un deficit mai mare ar putea să conducă într-adevăr la o creştere economică mai mare. Numai că deficitul nu poate fi mai mare decât se poate împrumuta ţara. Iar capacitatea României de a se împrumuta, în aceste vremuri dificile, e limitată. Prin umflarea deficitului ţara n-ar obţine decât… pierderea stabilităţii financiare, fără niciun câştig real.
Dar şirurile de date statistice adunate începând cu toamna lui 2008 şi până în prezent, timp în care cercurile crizei s-au tot lărgit, cuprinzând rând pe rând pieţele de mărfuri, ipotecile lovite de incapacitatea de rambursare a creditelor, investiţiile grav ameninţate în condiţiile în care multe capitaluri s-au împuţinat şi, mai cu seamă, forţa de muncă ameninţată de şomaj, susţin altă soluţie. Aceea că „refugiul” în inflaţie sau în deficit bugetar nu a fost şi nu poate fi o cale sănătoasă.