Doamna şi domnul Pâinişoară sunt invitaţi joi, 19 mai, ora 19:00 fix, la o recepţie. De fapt, nu ei, ci doamna şi domnul Stejăroiu, vecinii lor, care lucrează la Externe şi spun mereu că s-au săturat de recepţii. Cum, şi nu vă duceţi?!!, o întreabă mai mult decât mirată doamna Pâinişoară pe vecina ei, fandosita de doamna Stejăroiu. Suntem sătui până-n gât de recepţii, spune aceasta. Toate-s la fel. Dacă vreţi, mergeţi voi.
Cu invitaţia aşezată frumos, la vedere, pe scrinul din sufragerie, şi cu grija c-ar putea să întârzie, doamna Pâinişoară îşi înnebuneşte soţul cu pregătirile. Mă rog, tot omul face nişte pregătiri când e să ia parte la o sindrofie, numai că evenimentul e joi, iar doamna Pâinişoară dă toată casa peste cap încă de marţi. Doamna Pâinişoară se interesează de la doamna Stejăroiu ce înseamnă „r.s.v.p.”, „ţinută obligatorie” şi alte câteva chestii, care-i sunt mai neclare în invitaţie. Vrea, de asemenea, să fie sigură că nu li se cer buletinele la intrare, ca să nu fie demascaţi ca impostori. Dar ce e acela „bufet suedez” nu întreabă de ruşine. Preventiv însă nu mănâncă nimic cu o zi înainte. Nu numai ca să-i pice cum trebuie pe talie rochia ei de naşă, aia roşie, dar şi ca să poată gusta fără complexe din toate specialităţile suedeze care, crede ea, li se oferă din belşug oaspeţilor.
Ca un făcut, în dimineaţa zilei de joi, 19 mai, eroina din „Dragoste şi moarte”, serialul preferat al doamnei Pâinişoară, leşină în film la o recepţie, chiar pe una dintre mesele cu bufet suedez, printre purcei umpluţi cu ananas şi somoni cu gurile căscate. Destinul nu îşi anunţă întotdeauna surprizele ca-n simfonia a V-a de Beethoven, cu uruit de tobe şi explozii de trompeţi. În familia Pâinişoară, destinul a fost prezent în mai multe rânduri, dar cu acompaniament de ţambal şi acordeon. Exact în clipa în care ieşea pe uşă, rochia roşie pârâie şi se rupe. Până să se schimbe, până să asorteze o rochie verde cu pantofi bej, trece o oră şi soţii Pâinişoară sosesc la recepţie la ora 20:00 fix, când pe mesele aşezate în amfiteatru, pe un tăpşan gazonat, nu se mai văd decât tăvi goale şi resturi. Ici, colo, câte un bărbat cu paharul în mână răscoleşte prin salate sau pescuieşte din marmitele cu sarmale câte o frunză fleşcăită de varză.
De foame, doamnei Pâinişoară îi vine să plângă. De foame şi de necaz. Doamna Pâinişoară taie discret partea muşcată dintr-un cârnat şi, cu senzaţia neplăcută că toată lumea e cu ochii pe ea, înghite cârnatul. Apoi culege din câteva farfurii felioarele de salam şi caşcaval întregi. La rândul său, domnul Pâinişoară înmoaie o felie de pâine prin sosul din tava cu mici şi face observaţii ştiinţifice, cum că zeama de la mici e mai hrănitoare ca micii propriu-zişi. Doamna Pâinişoară simte că o să plângă în curând, dar când descoperă sub un şerveţel un platou cu tot felul de bunătăţi, pus deoparte probabil de un cunoscător al recepţiilor, trage un chiuit scurt şi, aşezându-se cu spatele către soţul său, îl dă gata în doi timpi şi trei mişcări. Ce porcărie şi cu bufetele astea suedeze, conchide domnul Pâinişoară, întrucâtva consolat cu sosul de la mici. Sătulă, doamna Pâinişoară vede lucrurile altfel în ansamblul lor: Ce, parcă ambasadorii nu sunt şi ei oameni. Doar că ştiu cum devine treaba cu mâncarea şi sunt punctuali. Nu vezi ce burţi au?