Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Principalii contracandidaţi ai preşedintelui în exerciţiu - şi mă refer doar la Mircea Geoană şi Crin Antonescu, Sorin Oprescu fiind în continuare un politician care se mai gândeşte, iar ceilalţi de la C.V. Tudor la Nati Meir aparţinând circarilor care nu lipsesc, de obicei, din campaniile prezidenţiale - şi-au întemeiat campania pe axioma: un alt fel de preşedinte decât Traian Băsescu.
Poate că o astfel de axiomă ar fi eficientă dacă Traian Băsescu s-ar fi prăbuşit în sondaje (şi mă refer la cele reale, nu la cele preparate în bucătăriile din dos ale mogulilor) mult sub Mircea Geoană, cel care e situat cel mai bine dintre toţi contracandidaţii. Cum însă Traian Băsescu domină în sondaje chiar şi după cinci ani de mandat şi în condiţiile guvernului său catastrofal, înseamnă că în felul de a fi al actualului preşedinte există unele note care mai seduc încă electoratul.
De aceea, pentru a avea şanse să-l învingă pe Traian Băsescu toţi principalii contracandidaţi trebuie să vadă prin ce place Traian Băsescu electoratului şi prin ce displace. O dată stabilite aceste lucruri, contracandidaţii ar trebui să-şi centreze campania nu pe negarea absolută a lui Traian Băsescu, ci pe teza: noi vom fi mai buni decât Traian Băsescu! Cu atât mai mult se impune asta cu cât, în anul de graţie 2009, nu cred că va funcţiona, ca în alţi ani electorali, campania de tip negativ.
Încercarea mogulilor de presă de a-l transforma pe Traian Băsescu într-un personaj care trebuie urât mai ceva decât Ceauşescu exprimă mai mult dorinţele lor decât adaptarea la realităţile României de azi. Din acest punct de vedere, încântarea cu care Mircea Geoană şi Crin Antonescu urmăresc campania de tip bolşevic a presei mogulilor le poate aduce mari dezamăgiri la momentul votului.
Pentru a dibui ce place electoratului nehotărât sau neutru faţă de campania pro sau contra Traian Băsescu e suficient să ne oprim la conflictul de la şedinţa CSM.
Presa mogulilor a fost cât pe-aci să facă infarct de bucurie că Traian Băsescu a primit o lecţie de la Mona Pivniceru şi de la şeful CSM. Din punct de vedere moral, reacţia celor doi şefi ai magistraţilor trebuie aplaudată. Întâia oară după cinci ani, participanţii la o şedinţă prezidată de Traian Băsescu au avut curajul de a-l înfrunta. Desigur, bine ar fi fost ca acest moment să aibă loc pe vremea când Traian Băsescu era atotputernic. La vremea respectivă, din câte ne amintim, deşi a fost mult mai dur şi mult mai nedrept, Traian Băsescu n-a întâmpinat din partea celor bruftuluiţi nici măcar un scâncet de pisoi murat.
Dar, mă rog, mai bine mai târziu decât niciodată!
Din punct de vedere electoral, am serioase îndoieli că Traian Băsescu a pierdut. Greva magistraţilor, imorală şi ilegală, a compromis şi mai mult pe judecători şi procurori în ochii românilor. Şi aşa magistraţii aveau o imagine dezastruoasă în ochii românilor. Şi pe fondul unei campanii duse împotriva sentinţelor judecătoreşti de presa mogulizată - aceeaşi presă care a făcut din Mona Pivniceru un soi de Jeanne d'Arc din dulcele Târg al Ieşilor - românii şi-au adâncit convingerea că judecătorii şi procurorii sunt corupţi.
Toate mişcările de protest din ultimii 20 de ani au ţinut cont de opinia publică. Mişcarea magistraţilor nu ia în seamă ostilitatea faţă de Justiţie adâncită de acestă grevă. Cum să-l convingi pe un om simplu din România reală, lovit de amânarea procesului său - pentru care a pierdut timp şi bani - că magistraţii au dreptate?!
În aceste condiţii, Traian Băsescu a făcut un calcul simplu: ce pierde şi ce câştigă electoral zburlindu-se la liderii sindicali ai magistraţilor?
A pierdut, teoretic, voturile magistraţilor. Spun teoretic, deoarece, asemenea cadrelor didactice, magistraţii sunt mai puţin închegaţi în opţiunea lor electorală de problemele materiale decât alte categorii ale populaţiei.
A câştigat însă voturile tuturor celor nemulţumiţi de Justiţie în general şi de grevă, în special.
Şi nu atât prin faptul că a criticat greva, denunţând-o ilegală, cât mai ales prin felul în care a denunţat-o: extrem de dur, la limita dintre bădărănie şi fermitate.
Desigur, multor analişti le-a displăcut o astfel de prestaţie. Mi-a displăcut şi mie, om cu altă viziune asupra unui şef de stat.
Asta nu înseamnă că marii mase a electoratului i-a displăcut. Pentru că acestei mari mase a electoratului puţin îi pasă de independenţa puterii judecătoreşti în statul de drept. Puţin îi pasă dacă preşedintele încalcă sau nu Constituţia. Exasperată de băltirea justificată prin respectarea Constituţiei şi a statului de drept, marea masă a electoratului vrea un preşedinte care nu se încurcă în subtilităţi.
Celor 3 milioane de justiţiabili afectaţi de greva magistraturii Traian Băsescu le-a dat satisfacţie zbârlindu-se la liderii sindicali ai magistraţilor. Pentru că preşedintele a procedat exact cum se aşteptau ei să procedeze un şef al statului: spunând ferm ceea ce crede, chiar dacă asta i-a ridicat în cap magistraţii.
Ajungem astfel la una dintre notele definitorii ale portretului dorit de
electorat în cazul unui candidat la preşedinţie.
Să fie - cel puţin din punctul de vedere al fermităţii - la fel ca Traian Băsescu.
Românii sunt de regulă laşi.
Asta nu înseamnă că ei nu admiră pe cei care au - vorba lui Fidel Castro ? cojones. Mai ales când aceştia sunt politicieni. Prestaţiile întemeiate pe nuanţări subtile îi nedumeresc. Văd în ele blestematul scăldat al politicianismului românesc.
Citește pe Antena3.ro
