Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Aduceti-ne copiii acasa, ca se darama casa si n-are cine pune o proptea la ziduri. Nu va avea cine sa ne pomeneasca in biserica. Iar cand vor veni ne vor gasi ingropati in scanduri de la lazile vechi ca nu ne ajunge pensia de 3 milioane. Nu ne ajunge nici pentru ingropaciune." Anii i-au sapat aratura adanca pe fata femeii cu degete noduroase de la sapa cu care a scurmat pamantul sa-i faca culcus samantei de niscaiva rosii si ardei. Tine de mana o fetita cu privire vioaie, nas in vant si rochita decolorata de prea multa purtare. "Nici pe fetita fiului meu n-am cum sa o mai cresc, imi spune mama mie ca maica-sa n-a mai venit de un an de la munca la capsunile strainilor." Si-si sterge lacrimile cu broboada mototolita ascunzandu-i parul alb si rar. Comuna Brosteni, acolo unde Creanga a fost dus la invatatura departe de casa si pupaza din tei. Parca printre casele brostenilor simti pasii lui Creanga. Cel care mai tarziu avea sa scrie acele perle de talent popular, Creanga cel tonic, tumultos si natural, degustator genial al placerilor simple ale vietii. "Badie Mihai, nu mai fii trist, hai sa mancam o fasole si sa bem o ulcica de vin." Asa il incuraja pe geniul astral si singuratic, acel Eminescu genial care prin Luceafar a prefatat teoria relativitatii a lui Enstein. Acum in Brosteni se aude oftatul moldovenilor. Iti dau mana cu palme aspre, intarite si crapate ca scoarta copacului din muntii impaduriti. Nu mai au locuri de munca caci minele din susul raului din miez de munte au fost inchise. Drumul cu serpentine dinspre Campulung Moldovenesc calareste colinele intr-un peisaj de vis. Si deodata dupa un cot al drumului te izbeste imaginea industriei romanesti devenita cimitir. Intrarea in minele de cupru, uraniu, metale rare e prabusita si se vad urmele galeriilor mineresti parasite ca niste scorburi de ursi batrani. Au fost inchise, iar peste drum blocurile minerilor sunt chioare, nu mai exista nici ferestre, ci doar cateva ciori pe balcoanele care altadata aveau rufe la uscat. Cum a fost posibil sa se darame locurile de unde erau scoase la suprafata bogatiile meleagurilor romanesti. De ce nu au fost incurajati investitorii romani sa rentabilizeze, sa modernizeze aceste mine pe care altii si le-ar fi dorit, dar Dumnezeu nu i-a fericit cu zacaminte bogate. M-a strans la pieptul lui costeliv un fost miner. "Nici padurile nu ni le-au mai lasat. Le-au dat unui print, o fi avut n-o fi avut acte, dar apoi le-a vandut austriecilor. Sa taie fara mila padurea noastra. Iar taranilor de aici le-au dat in bataie de joc cate un colt de stanca unde nu prinde frunza pe piatra cheala." Culmea, guvernul praduitor dinainte a daramat pana si legenda lemnului romanesc trudit de plutasii de pe Bistrita. Guvernul trecut a taiat si a naruit si s-a rastit prin presedintele Basescu tot la bietul popor ca si cand el a fost de vina de paragina in care a fost impinsa tara. Guvernantii de curand goniti n-au stiut sa conjuge decat doua verbe blestemate: sa taie lefurile si sa dea afara oamenii din serviciu. Si permanent au stat in pozitie umilitoare de slugi in fata FMI, care a impus pana si vanzarea hidrocentralelor. Mana de roman a turnat betonul barajului intre Muntii Bicazului, mana de roman a tras conducte din varful muntelui care sa involbureze apa spre rotoarele producatoare de kilowat ieftin. In comuna Steajrul din Neamt din varful semet al muntelui imbracat in paduri coboara ca niste axe ale harniciei romanesti doua conducte uriase dirijand apa hidrocentralei de la Bicaz. Pe langa conductele muntilor sunt infipte in pamantul codrului steaguri romanesti. Cum sa vinzi hidrocentrala ca sa numai fluture tricolorul de-a lungul ei? Si atunci iei aminte la pedeapsa pe care poporul o cere pentru cei care au prabusit tara. Zic romanii: "Sa-i trimitem si pe ei la capsuni la mii dekilometri ca pedeapsa, ca sa simta ce amara si udata de lacrimi este painea printre straini"
