Să te întorci din când în când la... tine

Dacă m-a plictisit ceva cu adevărat de când am venit la Monaco, atunci sunt toţi românii care-mi zic cât de tare o să mă plictisesc în ţara asta în care nu se întâmplă nimic.

Mă uit la ei zâmbind, dau politicos din cap şi mă întreb de ce simt nevoia mai toţi oamenii să pună rapid etichete locurilor, poveştilor, fiinţelor fără nici cea mai vagă pornire de a aprofunda analiza? De ce oare s-ar putea plictisi un om inteligent, care are mereu ce citi, care are mereu chef să viziteze şi să descopere locuri care-ţi taie respireţia?... Căruia îi place la nebunie singurătatea în care poate scrie, în care poate avea idei, în care-şi poate asculta copilul cântând sau povestind, în care-şi poate vedea doar cei câţiva oameni cu adevărat dragi?...

De ce oare ai putea să te plictiseşti de o ţară unde galeriile de artă depăşesc vizibil numărul tutungeriilor sau al cafenelelor?... Sau în care am descoperit una dintre cele mai bogate agende culturale, muzicale, cinematografice, sportive din câte există pe planetă?...

Desigur, dacă vii la Monaco doar pentru shopping, Casino, Jimmy'z şi alte câteva locuri unde colcăie nouveau-riche-ii de pe planetă, inclusiv din România, ai toate şansele să te plictiseşti de aceiaşi oameni, aceleaşi feluri de mâncare, aceleaşi maşini grozave şi exact acelaşi model de femei care stau la braţul milionarilor. Dar am observat că şi cei care se plictisesc cel mai grav se vindecă şi revin vara viitoare, de parcă ar fi obligaţi să se plictisească în felul acesta toată viaţa. Sau cel puţin până-şi cheltuiesc toţi banii.

Oare mi-ar lipsi vreo clipă urletele, claxoanele, înjurăturile sau manelismele de tot soiul de prin Capitală? Oare, dacă m-aş duce săptămânal la o expoziţie, un concert şi un restaurant civilizat, dacă aş citi câte o carte pe săptămână şi aş învăţa franceza şi mai bine, dacă aş face zilnic alergarea de dimineaţă şi repriza de sport de seară, dacă aş fugi din când în când în Italia sau în Franţa cu maşina să descoperim sate superbe şi oameni frumoşi, să-i arăt copilului meu viaţa în culori vii, armonios combinate, m-aş plictisi vreodată?

Câtă vreme sufletul ţi-e plin de curiozităţi, de sentimente, de dorinţe umane, de pofte culturale, de chefuri sportive, de porniri turistice nu văd ce te-ar putea pleoşti într-atât încât să declari că te plictiseşti. Am zile întregi care nu-mi ajung, am nopţi prea scurte pentru câte filme sau cărţi aş vrea să devorez, am după-amieze prea subţiri pentru câte străduţe aş vrea să bat cu fii-miu, am dimineţi prea înguste pentru câte lucruri energizante pentru trup şi minte aş vrea să fac.

Daţi-mi voie să nu pun etichete, dar să afirm cu maximă siguranţă: eu nu mă plictisesc niciodată. Nu ştiu exact ce înseamnă starea asta, dar ştiu că am văzut destui oameni plictisiţi sau plictisitori. Pentru mine, un om plictisit e un om care ştie atât de puţin despre sine şi mult mai puţin despre lumea din jur... Iar un om plictisitor e unul care se iubeşte cel mai mult pe sine, cred...

Întrebarea de pus pe gând azi - Ce te scoate din orice plictiseală gravă: muzica, o plimbare cu maşina sau motorul, sexul, o carte bună, prietenii şi-o bere, un film, sportul, pasiunea ta, oricare ar fi ea?...