Semnificatiile revolutiei romane (VI)

Un recent articol aparut sub semnatura profesorului Richard Wolin in prestigioasa publicatie "Chronicle of Higher Education" accentueaza importanta strategiei revolutiilor autolimitate din Europa de Est, de la cea poloneza din 1989 la cea din Ucraina din 2004. Se releva astfel faptul ca ideile profesate de disidentii din Europa Centrala, ori mai exact spus viziunea libertatii sustinuta de Adam Michnik, Jacek Kuron, Lech Walesa, Vaclav Havel si Janos Kis (ca sa-i numesc pe cei mai cunoscuti exponenti ai strategiei societatii civile) au jucat un rol crucial in posibilitatea rupturii non-violente cu vechiul sistem.

In Romania, din motive pe care le-am analizat in cartile mele, si mai ales in "Stalinism pentru eternitate" (urmand sa apara curand la Polirom), aceasta cale a fost blocata. Nu a existat in partidul comunist o grupare care sa promoveze valorile luptei antistaliniste. Ideea tranzitiei ca pact intre forte reformatoare ale vechiului regim si cele democratice era imposibil de realizat inainte de prabusirea regimului Ceausescu. Psihologia fortaretei asediate combinata cu mitologiile patriotarde au dus la delegitimarea oricarei incercari de a sfida dictatura. Disidentii erau calomniati drept adversari ai unui interes national definit exclusiv in functie de interesele grupului hegemonic. Securitatea, instrumentul exercitarii politicii autocrate a clanului Ceausescu, veghea pentru distrugerea oricarei licariri de spirit opozitionist. De fapt, in pofida demagogiei "unitatii socialiste", era vorba de fapt de o atomizare a spatiului social si de impiedicarea, prin orice mijloace, inclusiv asasinatul (sa ne amintim de tragica moarte a inginerului Gheorghe Ursu) a practicarii gandirii libere. Regimul, cladit in chip oligarhic perioada lui Gheorghiu-Dej, se configurase in anii lui Ceausescu drept o tiranie bicefala (secretarul general si sotia sa, in fapt colaboratoarea sa cea mai apropiata si fidela). Un obscen cult al personalitatii se ingemanse cu metode pe cat de perfide, pe atat de agresive de exploatare a nationalismului primar. Ideologia protocronista (trambitata in reviste precum "Saptamana" ori "Luceafarul") era incurajata entuziast de varfurile nomenklaturii de partid si de securitate. Protocronismul a fost de fapt camuflajul simbolic al unei legitimitati dubioase. Tin sa amintesc legaturile dintre aceste oficine ideologice, protejate de sectia de presa a CC, si Securitate, faptul ca in paginile lor s-au dus abjecte campanii impotriva disidentilor (Paul Goma si Dorin Tudoran, de pilda) si, nu mai putin important, impotriva postului de radio "Europa Libera".

Faptul ca Nicolae si Elena Ceausescu au organizat intregul sistem de propaganda pe ideea rolului lor providential a permis succesorilor lor sa blameze nefastul cuplu pentru intreaga tragedie a comunismului romanesc. De aici si eforturile post-decembriste de a separa aberatiile "epocii de aur" de ceea ce ar fi fost elementele benefice ale socialismului. Tema apare chiar in "Scrisoarea celor sase", in masura in care acestia continuau sa vorbeasca despre rolul initial pozitiv al Securitatii. Tin sa mentionez momentul arestarii si condamnarii lui Mirea Raceanu la inceputul anului 1989. Era vorba de faptul ca diplomatul roman avusese curajul sa informeze Occidentul despre duplicitatea funciara a regimului Ceausescu. Acuzat de spionaj, Raceanu a fost condamnat la moarte. In realitate, era vorba de un gest eroic de rezistenta antitotalitara. Multi dintre colegii lui Raceanu au participat la infama sedinta de "demascare" de la Ministerul de Externe. Dupa decembrie 1989, noii conducatori au manifestat mult timp o atitudine ostila fata de Raceanu, demonstrand legaturile lor cu mentalitatile stalinismului national.

Daca Ceausescu era partidul, cum se clama neincetat in manifestatiile oficiale, disparitia lui putea (si a fost) utilizata de beneficiarii bresei reale din decembrie pentru a-si revendica o stranie virginitate politica. La inceput, in ianuarie 1990, anticomunismul era proclamat ostentativ, insa in realitate se incerca compromiterea si eliminarea pozitiilor veritabil pluraliste. Continuau aranjamentele din umbra, iar culpabilitatea istorica a PCR era ascunsa sub imprecatii de parada. Nici pana astazi, nici o formatiune a stangii din Romania nu si-a asumat o minima responsabilitate pentru ce s-a petrecut in aceasta tara de-a lungul a patru decenii de monolitism leninist.

"Bilantul comunismului a fost globalmente negativ", a afirmat Ion Iliescu in volumul "Marele soc". Discutia ramane insa deschisa: cine au fost vinovatii pentru aceasta calamitate istorica? Proclamatia de la Timisoara (la care voi reveni) incerca sa initieze in Romania o purificare morala, cerand fostilor activisti sa se retraga un timp din viata publica. Reactia ultragiata a nomenklaturii regrupate nu a intarziat. In locul unei dezbateri reale despre decomunizare, s-a produs o restauratie mascata careia doar alegerile din 1996 si victoria CDR i-au pus partial capat.