Sfintiri de protocol

Un sobor de preoti a sfintit la Brasov, pe 24 ianuarie a.c. seara, un cazan cu 1.000 de litri cu vin fiert. De ce trebuie sacralizata o betie patriotarda, sortita Cartii Recordurilor,nu inteleg si pace. Dar fiindca, din 1990 incoace, tot vad soboare de preoti sfintind in nestire sosele, shop-uri, carciumi, abatoare, sedii de partide si fabrici de mezeluri, nu as fi din cale afara de mirat daca wc-ul public, care se reconstruieste acum in Parcul Obor, va binemerita de blagovestenia unui ful sau careu de popi. As putea spune ca preotimea n-are simtul ridicolului, daca sanctificarile astea ar fi dezinteresate. In cauza insa nu e cutuma religioasa, ci profitul lumesc. Nu medierea cu Divinitatea, proprie rostului de cleric, ci o seama de beneficii cat se poate de laice.
Discutand cu un credincios intamplarea, in speranta ca se va fi scandalizat si el de impostura, acesta m-a prevenit: Nu te lua de preoti, ca stii doar...

Omul imi dadea de inteles ca, asa cum binecuvantau, tot asa puteau anatemiza. Sau, si mai rau, puteau aranja cu Mai Marii din ceruri sa fiu stigmatizat, pentru ca aveam pareri atat de neortodoxe in treburi care impuneau obedienta si cucernicie. In definitiv - cum o spun si sondajele de opinie - toata tara are incredere in preotime. De ce trebuie sa ma pun eu contra natiei si a obiceiurilor si sa ma indoiesc de oportunitatea sfintirilor de stat, de afaceri sau politice?

In 1990, mirandu-ma ca o multime de culte si asociatii religioase din Occident trimiteau ajutoare in Romania, in vreme ce slujitorii bisericii de la noi apareau numai la imparteala, m-am gandit ca, probabil, si popii nostri ii ajutau pe saraci, dar erau discreti. Drept care, in ideea unui reportaj reparator, am umblat pe la cateva lacasuri din Pantelimon si cartierul "23 August", ca sa-i cinstesc in scris pe cativa din vrednicii Domnului. Nu stiu de ce, dar imi imaginam ca asezamintele mici, unde toata lumea cunoaste pe toata lumea, trebuiau sa tina un catastif al locului, cu necajitii si neputinciosii care aveau nevoie de bani, de haine si de mancare. Mai mult, imi inchipuiam ca, la cat de impilata era preotimea, ea ar fi avut toate motivele sa se solidarizeze cu masa de impilati si sa faca pentru cei mai nefericiti dintre batutii de soarta ceea ce nu facea statul comunist.

Ei, bine! - discutand cu un preot chestiunea, acesta mi-a spus: "Fiule, ce spui tu e treaba bisericii catolice. Noi de sufletul crestinului ne ingrijim".
Nu ce a grait atunci popa de cartier m-a contrariat, ci faptul ca in glasul sau simteam o anume distantare de omologul sau catolic. El nu cobora pana intr-acolo, incat sa se ingrijeasca si de nevoile enoriasului.
Sfintirea unui butoi cu alcool - asta, da! - e o munca sufleteasca! Si ce munca!