Strigoiul de la Cotroceni

De ceva vreme, strigoiul a reapărut la Cotroceni, în Deal. Are chipul fostului preşedinte, mort în vară, la referendum. Mort politic, desigur, şi îngropat de vreo opt milioane de români. Şi vocea îi seamănă, dar mai ales  apucăturile. Vine aşa, la ceas de seară, şi ne tulbură liniştea. Ne alungă somnul şi ne sperie visele. Atunci, la înmormântare, cineva din mulţimea stârnită  a cerut un fus să-l înţepe  pe mort. “Bă, n-aţi văzut ce uitătură împieliţată avea, ăsta sigur e strigoi ! Să-i perforăm burta, să-l liniştim pe veci !” s-a auzit în larma deszăgăzuită. Când să-l găurească, au sosit nişte soli de la Bruxelles  şi Washington şi s-au  împotrivit  ritualului păgân. Cică nu era pe potriva aquisului comunitar, globalizarea fusului nu fusese dezbătută încă în conclavul euroatlantic. Se aştepta să fie băgată pe ordinea de zi abia la anu şi să se decidă dacă fusul corespunde principiului sfânt al corectitudinii politice. Mortul politic de la Bucureşti a scăpat cu burta neciuruită sub lespedea urii populare. N-a scos nicio vorbuliţă, a tăcut în păpuşoi până ce pornirea  norodului  s-a mai domolit. Spre iarnă, moroiul s-a înfăloşit iarăşi şi s-a arătat  pe geamurile Palatului cu zorzoane portocalii. “Ptiu, drace, da' e chiar ăla,  răposatu' !”  a exclamat un trecător. Televiziunile s-au bulucit să transmită  minunea  de nou Maglavit, s-o facă breaking news. Tărăboiul s-a iscat iute, analiştii în ocultismul barbar s-au repezit să descifreze tâlcul miracolului. Gloata şi-a scuipat în sân şi s-a repezit să pupe icoanele urlând: “Asta-i  treaba Necuratului !” Strânsura defunctului, risipită  prin văile patriei de frica socotelii finale, a mulţumit  cerului pentru semnul săvârşit . Câţiva dintre ei şi-au agitat funiile de usturoi,  de parcă intrase Scaraoţchi în ei ! Duşmanii  au rămas oleacă pe gânduri, surprinşi  de strania întorsătură. Au  bălmăjit mălăieţ şi s-au  grăbit  să-şi  pună  secretarele şi ibovnicile pe listele electorale.  Vârcolacul avea  faţa congestionată, după atâta tăcere şi umilinţă. Dorinţa  răzbunării îl desfigurase, prea îndurase batjocura cu toptanul. Din ilegitim şi guvernator jugănit nu-l scoseseră luni de-a rândul. Se săturase, gata,  câte să înghită ? Îşi  ridică  fuduliile pe stema prezidenţială, să se lămurească lumea că întâmplarea recentă nu-l castrase, şi-şi vărsă fierea.  Îi luă pe toţi în răspăr şi şugui pentru  tot neamul pricolacilor. Unii, puţini ce-i drept, luară de bună apariţia  fantomei, alţii, ăi mai mulţi, îşi amintiră pe loc de nesocotirea votului de deunăzi şi înjurară cu obidă. Taman ce  uitaseră de căluşul înfundat cu de-a sila în  gură de alde Barroso şi Merkel. Abia ce se dezmeticiseră că nici de capul ăştilalţilor nu e mare lucru, că au acelaşi cusur şi melic, ca-n orice   democraţie de prăduială.

Ehe, şi se chinuiseră cogeamitea să uite toate celea în toamna sortită să le lingă rănile, bieţii prăpădiţi ! Deodată, însă, mortul se oţărî la ei, cu ţâfnă şi obrăznicie, ca atunci când era viu şi deasupra tuturor. Mulţimea  se zbârli, aţâţată de trufaşa cutezanţă a strigoiului, şi se îngrămădi să voteze. Fiecare îşi închipuia că votul este taman fusul pe care nu apucase, în vară, să-l înfigă în inima mortului politic. Şi împingea cu năduf, să nu care cumva să rateze o altă şansă degeaba...