Subiectul Vadim

Fac parte dintre cei care s-au înjurat în scris şi în treburi publice cu senatorul Corneliu Vadim Tudor.

Fac parte dintre cei care s-au înjurat în scris şi în treburi publice cu senatorul Corneliu Vadim Tudor.

Câteva din motivele pentru care nu l-am avut niciodată la inimă au fost personale, dar şi mai multe au fost ale anturajului. Suntem datori anturajului mai mult decât ne place să credem. Nu spun nici acum şi n-o să spun nici de acum înainte că Vadim e o soluţie pentru România. Dar, trecând anii, îmi dau seama că toată media ar trebui să-i fie cumva recunoscătoare pentru modul în care a bălăcărit tot timpul Puterea, pentru virulenţa, adeseori penală, cu care şi-a manifestat antipatiile politice. Dacă jurnaliştii români nu l-ar fi avut peste ei pe unul care a insultat, a acuzat – cu dreptate sau gratuit – şi a dat tare cu bâta în toţi cei care i-au stat în cale, ei ar fi avut mult de pătimit. Existând precedentul Vadim şi neputând Puterea să-i facă nimic, din cauza imunităţii parlamentare, ziariştii cei mai inflamaţi s-au resimţit constant de la această imunitate. Prin comparaţie cu atacurile furibunde ale lui Vadim, orice atac al gazetarului cu vocaţia criticii e mic. Să nu fi fost însă Vadim ca unitate de măsură a vehemenţei, Puterea ar fi pus repede toată presa cu botul pe labe. Să ne amintim ce iute s-a cuminţit presa în timpul ultimei guvernări PSD, simţind că tot

PSD-ul va avea şi-n următorul mandat pâinea şi cuţitul. Trecând vremea însă, tot ce pe moment pare exagerat şi cu o cauză oportunistă dezvoltă alte înţelesuri. Procedeele lui Vadim sunt, în mare parte, contestabile, dar per total omul are dreptate: toate guvernările au fost catastrofale. Cred că de aici vine credibilitatea lui la o categorie întinsă de alegători, din faptul că, oricât de vulnerabile sunt premizele, asupra concluziei toată lumea e de acord: şi guvernarea actuală e catastrofală.

Al doilea folos, tras de foarte mulţi gazetari din supărările bolovănoase şi profund necolegiale ale lui Vadim pe presă, e la cunoaşterea de sine. Datorită revărsărilor sale de umoare otrăvită am aflat şi eu cât pot rezista la un limbaj spurcat, dar în construcţie de adeseori savuros.

Mi-am dat seama – şi alţii şi-au dat la fel seama – cum funcţionez, când sunt batjocoriţi ceilalţi şi cât de tare mă doare, când sunt batjocorit eu. Un confrate îmi spunea, cu aleanul celui uitat la numărătoare că, deşi s-a legat în câteva rânduri de Vadim, acesta nu l-a pomenit niciodată în România Mare. Confratele voia să spună că nu-i corect, că Vadim nu e imparţial în negaţie şi că ar fi meritat măcar o citare cu apelativ: Mă boule, mă zevzecule! Ar mai fi un motiv pentru care Vadim trebuie privit cu altă înţelegere: nu s-a îmbogăţit sau dacă a strâns ceva, nu jigneşte lumea cu averile lui. Nu că l-aş iubi pe Vadim, dar sunt atâţia politicieni care au făcut ţării un rău uriaş, încât răul pe care i-l face democraţiei Vadim seamănă, în context, cu un bine. Trecând deceniile, judeci lucrurile la efecte şi dai mai puţină importanţă mijloacelor.