Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Peste câteva zile va fi Crăciunul! Să nu fi venit anul acesta colindătorii? Nu aici, la Riad, unde mă aflu de mai bine de 20 de zile, ci acasă. Adică în România, în toată România, căci asta se întâmplă când eşti plecat departe de ea, devine în întregime locul tău natal, printre străini nu mai eşti doar din satul sau oraşul în care te-ai născut, ci din toată ţara.
Dacă aţi şti, dacă v-aţi putea închipui cum au stat simţurile mele la pândă în fiecare dintre nopţile trecute, cum m-am rugat până aproape de revărsatul zorilor de întuneric să-i ajute să nu greşească drumul! Dar nu mi-a bătut decât glasul muezinului la fereastră, cel al colindătorilor nu m-a găsit! Eu aşa mă gândeam când eram copil şi venea seara de colinde, că poţi să atingi cu mâinile marginile pământului şi că, ridicându-te pe vârfuri, poţi să-ţi lipeşti urechea de cer, ca să asculţi ce vorbesc îngerii. Asta şi făceam, ieşeam, câteodată chiar desculţ, în zăpadă, ca să fiu sigur că-i pot auzi pe îngeri! De mirare era faptul că mama, care îmi spunea mereu că nu e frumos să tragi cu urechea la ce spun oamenii mari, nu-mi zicea nimic, ba chiar părea să se bucure. Erau un fel de oameni mari îngerii, iar colindătorii un fel de îngeri. Veneau cu zăpada până la brâu prin întuneric. Le auzeam glasul de departe. Nu exista pe vremea aceea loc din care să nu-i pot auzi. Am crezut până de curând că nu există nici astăzi un asemenea loc, că nu poate fi nicăieri atât de departe încât să nu mă mai cunoască cerul, eu să mă tot ridic pe vârfuri, chiar dacă mi-a rămas rămas copilăria mică, şi să nu dau pe niciunde în noapte de glasul îngerilor. Nu este desigur vina ţării în care mă aflu. Şi poate nici a depărtării.
Totul e din cauza neştiinţei sufletului meu de a se descurca singur prin lume, a apucăturii lui nesăbuite de a-i fi dor de frigul de acasă. Aproape că mi-este ruşine să spun, dar îi este dor cu nemiluita, în neştire! Mai cu seamă că peste foarte puţin timp va fi Crăciunul în singura mea ţară de pe lume şi că-n ţara aceea stau singuri în nişte fotografii pe un perete singurii mei părinţi şi că singura mea copilărie îi roagă să coboare de acolo şi să se aşeze împreună la masă în singura casă în care ei mi-au dat viaţă, şi că singura mea viaţă se uită bezmetică la Soarele străin de afară, şi singurului meu suflet i se face frig de la Soarele acesta şi începe să plângă în gând, în vreme ce eu aş vrea să-l înveselesc un pic, încercând să-l mint că suntem acasă şi că zăpada şi colindele troienesc drumurile, dar el nu mă crede, şi atunci, deşi sunt ditamai omul, n-am încotro, mă văd nevoit să-i ţin isonul, punându-mă şi eu pe plâns.
