Ţara bunului-simţ

Moto: "Trece lebedele-n zare,Io mă uit, ele dispare"
Ce este bunul-simţ?! Iată întrebarea! Sau altfel spus: "Ce este... bunul-simţ?... Iată întrebarea..."

Bunul-simţ este o chestiune care ţine de... bunul-simţ. Este un "ceva" dezirabil în orice clipă a existenţei unui om, mai mult o stare de spirit, un fel de trecere dincolo de limitele existenţei tale feroce, care trebuie să lupte cu mizeria vieţii pentru a se putea manifesta, of!, bunul-simţ este ceva aşa... nu ştiu cum să spun, în fine, ca un reflex al metafizicii în gesturile cotidiene.

Bunul-simţ nu are legătură cu nimic din ceea ce ai putea dobândi prin mijloace concrete. De exemplu, nu are legătură cu democraţia. Adică, dacă faci parte dintr-o gaşcă agresivă, care domină prin numărul de membri şi prin modul de manifestare, nu participi la înjosirea unor blegi care nu au replică în faţa ironiilor, argumentelor şi demonstraţiei de forţă a prietenilor tăi. Dimpotrivă, iei apărarea nefericiţilor sau mă­car încerci să temperezi elanul distructiv al celor cărora le apar­ţii de fapt. Şi invers. Dacă eşti prost-îngămădit-într-o-discuţie, şi vezi că toţi ceilalţi zâmbesc în mod condescendent atunci când tu faci spume la gură debitând inepţii, atunci bunul-simţ te obligă să-ţi ceri scuze şi să te retragi sau să inventezi un motiv plauzibil, decent, elegant, pentru a părăsi incinta unei atare dezbateri.

Bunul-simţ nu are legătură nici cu educaţia primită acasă. Nici vorbă despre aşa ceva. Părinţii pot să-şi stoarcă până la ultima picătură energiile în a desena pe faţa ta trăsăturile bunului-simţ, în a-ţi agăţa de gesturi greutăţile acestuia, în a-ţi modela limba pe matriţa unui anumit gen de exprimare. Dacă tu eşti ghiolban şi nu faci diferenţa între a cere o bere şi a cere pe cineva în căsătorie, dacă nu sesizezi nuanţa esenţială care desparte cârciuma de Biserică, asta e! "De unde omu' nu are, nici Dumnezeu nu cere".

Bunul-simţ nu are legătură nici cu nivelul de instrucţie şcolară. Da' deloc-deloc. Poţi să ai in sertar jdemii de diplome universitare, masterate, la activ sesiuni de comunicări ştiinţifice la nivel internaţional, premii ale unor Academii celebre şi să fii un mitocan în casa unui neica-nimeni care te invită, de bună-credinţă, la sărbătoarea onomasticii lui. Laureatul Premiului Nobel pentru medicină se poate comporta ca ultimul gherţoi în casa unui ţăran care îi aşază înainte, netezind cu mâinile crăpate de noroi faţa de masă imaculată, o sticlă cu palincă  produsă alături de coteţul cu porci.

Bunul-simţ nu are legătură nici măcar cu simţul artistic. Salvador Dali şi Picasso au fost nişte mari nesimţiţi. Asemenea lor, cu siguranţă, în diferite momente ale vieţii , şi mulţi alţi creatori de geniu.

Oamenii simpli nu sunt niciodată lipsiţi de bun-simţ. Ho-paa! Nu numai pentru că lor li se acordă prezumţia de nevinovăţie într-ale protocolului, ci şi pentru faptul că ei înşişi sunt străini de anumite rigori. Un ţăran care ţi se descalţă atunci când îţi intră în casă nu este nicidecum nesimţit, este cel mult ridicol. Nea Cutare dacă se îmbată la o sindrofie nu este lipsit de bun-simţ, nu de alta, dar pentru că o face firesc, aşa-i vine lui, se simte bine, nu o face ostentativ. Cu totul şi cu totul ar fi cazul Dumneavoastră!

Carevasăzică bunul-simţ este ceva eteric, nu ştii de unde vine şi de ce, cu ce scop. De ce să ai tu bun-simţ? La ce-ţi foloseşte?! Nota bene: între bun-simţ şi umilinţă, linguşire, este o diferenţă care poate cuprinde distanţa dintre speranţă şi dorinţă.

Dom'le, bre, dacă îmi permiteţi să vă spun aşa, bunul-simţ nu are legătură decât cu el însuşi, deci cu bunul-simţ, care nu ştiu de ce, când, unde, cum şi de unde se naşte. Oricum, nouă ăstora, care avem foarte multe idei, bune maniere - despre astea s-au scris vreo câteva cărţi pe înţelesul tuturor - viziuni şi un vocabular bogat, nouă ăstora, bunul-simţ ne lipseşte cu desăvârşire. Noi avem alte alea. Credem cu foarte multă convingere în relativitatea credinţelor şi a convingerilor. De aia pentru noi bunul-simţ este ceva inefabil, mai nesigur decât o rată la bancă.

Aşa încât când mă gândesc la ţara bunului-simţ îmi imaginez un fel de "no man's land". Un perimetru de izolare în care poţi cere azil pentru că totuşi el există în mod concret. Bunul-simţ este o chestiune care ţine de bun-simţ. România bunului-simţ este ea însăşi cea a cetăţenilor ei, a celor care încă mai au instinctul de a ajuta o femeie să-şi urce căruciorul pe trepte.