Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ok, s-a stabilit: in materie de economie, succesul inseamnă Gigi Becali. Cănd vine vorba despre ştiinţă, e Ghicitoarea Omida. Cel mai mare sportiv romăn dă cu piciorul şi-n minge, şi-n bunele maniere. Cel mai mare căntăreţ nu ştie să facă acordul in limba in care căntă. Cel mai mare om de stat incă rămăne să fie descoperit, insă, pănă una-alta, oamenii de stat rămăn destul de privaţi in interese. Intr-un singur loc valoarea şi recunoaşterea publică s-au intălnit luna asta: cănd l-am sărbătorit pe Mungiu. Fiţi siguri că-l uităm cănd cade pe scări solista Cream şi suferă pe două pagini şi trei ştiri de televiziune (scuze, Cream, chiar imi place de tine, am dat un exemplu imaginar!).
Lumea n-are nici un chef să afle cum fac bani ăia competenţi şi tocilari. Gigi e fascinant pentru că i-a făcut fără şcoală, iar asta mai dă o speranţă patronului din fiecare mitocan şi coate-goale. Nimeni n-are nici un chef să afle care sunt compatrioţii care muncesc pe-afară la descifrarea genomului uman.
Păi, pentru asta trebuie carte, iar noi am făcut deja din ea cornete!
Şi tot noi n-avem chiar nici un chef să ne uităm cu drag la efortul prelungit, care precede succesul.
Păi, de ce să aştepţi atăt?
Succesul la public şi valoarea adevărată. Ce-au chestiile-astea două in comun? Păi, deocamdată nimic, şi am descoperit asta citind săptămăna asta in The Economist despre un studiu făcut de un om de ştiinţă pe nume Dan Dediu, de la Universitatea Scoţiei, care, impreună cu altul, a descoperit un lucru fundamental despre limbaj: că e influenţat genetic. Am să explic pe scurt, să nu plictisesc pe nimeni: el a demonstrat că oamenii cu un anume tip de gene vorbesc limbaje tonale (cum e chineza), in care diferenţele de ton dau sensul cuvintelor, in vreme ce alte tipuri de gene determină populaţii care vorbesc limbi atonale, cum ar fi engleza. Nu ştiu căt contează asta sau căţi bani aduce, dacă Dediu are Merţan sau Toyota. Nici nu ştiu de fapt dacă e romăn, deşi numele e cam greu de incadrat in altă zonă. Ştiu insă că acest ins ar putea fi un model pentru noi, cam in genul lui Stephen Hawking, omul care domină astronomia şi spectacolul ei in Occident.
Numai că nu e - şi in continuare veţi citi despre el in The Economist, nu in presa de la noi, pentru care genele sunt acel detaliu anatomic care cere mascara din belşug, pentru poza de pe copertă.
Avem deci o problemă cu modelele - şi poate că ăsta e secretul declinului presei romăneşti, care continuă să coboare pe scara de valori, in căutarea gustului unui public, şi el, din ce in ce mai mic. Idolul ca numitor comun, nu ca excepţie strălucitoare: asta e ce incercăm să vindem acum. Şi merge tot mai prost, pentru că
idolul ăsta e tot mai nefolositor ca model de viaţă pentru generaţia care chiar are bani să cumpere.
Cine-ar fi zis că vom ajunge să spunem "proşti, dar din nenorocire, tot mai puţini din ăştia!".
Eu aş fi zis că ştiu de la o cafea cu Brucanâ¦
