Telenovela care aduce voturi

Cu o experienţă de 20 de ani în materie de observare a scenei politice democratice şi de peste 40 de ani în materie de scenă politică în general (contrar prejudecăţilor, şi în comunism s-a făcut politică, pentru că şi în comunism a fost bătălie pentru putere), n-am trăit nici o clipă măcar aşa-zisa tensiune a zilei de duminică.

Deşi Marius Tucă mi-a trimis periodic SMS-uri cu rezultatele sondajelor (gata, l-am denunţat!), n-am aşteptat cu înfrigurare rezultatele exit-pool-urilor. Din anii anteriori, ştiam că, după închiderea activităţii lor, în România se petrece acea bizarerie ştiinţifico-fantastică numită năvala la urnele de vot, după ora 19:00. De ce, în chip anormal, românii dau buzna abia după 19:00 să voteze şi să voteze exact formaţiunea lui Traian  Băsescu ne vor explica, poate, serviciile secrete ale ţării, izvorâtoare de multe fapte misterioase în politica românească.

Astfel stând lucrurile, am avut toată puterea sufletească de a mă amuza la spectacolul telenovelistic al politicienilor noştri.

 Marele actor de comedie al politicii româneşti, acest Grigore Vasiliu Birlic al scenei noastre politice, Traian Băsescu a jucat cu brio rolul soţului amărât, trimis de nevastă-sa la cumpărături în timp ce ea făcea echitaţie. Orgoliul masculin al tuturor bărbaţilor de pe cuprinsul pajiştei păscute de Mioriţa cea behăitoare a tresărit la imaginea soţului mergând la cumpărături în timp ce nevasta se desfăta aristocratic. Seara, a primit o lovitură grea părintele Traian Băsescu. Venit la sediul de campanie al fetei sale, Elena Băsescu, s-o ia la o fleică în oraş, cu mama, tatăl s-a trezit tratat cu refuz. Fiica a preferat să meargă la sediul PD-L, unde a primit carnetul de partid în chip festiv, aşa cum pe vremuri mulgătoarele fruntaşe primeau carnetul de membre PCR.

Asumându-şi un rol dramatic, un alt mare actor al timpurilor noastre, Mircea Geoană,  a anunţat că se retrage din CSAT în semn de protest că Traian Băsescu s-a dus în Irak şi Afganistan pentru a face campanie electorală PD-L. Oamenii politici de la noi se situează cu brio dincolo de hotarele logicii normale. Dacă în cazul lui Traian Băsescu normal ar fi fost să meargă la cumpărături ziua şi să-i ia fiica seara, fără a preveni în prealabil televiziunile, în cazul lui Mircea Geoană ar fi fost normal să-şi pună întrebarea: de ce n-am protestat eu în seara zilei de 4 iunie?

Aş mai putea invoca, desigur, şi comedia jucată de PSD şi PD-L sub titlul Cine fraudează alegerile? Fiecare dintre cele două partide a acuzat guvernul că fraudează alegerile. Amândouă formaţiunile fac parte însă din guvernul acuzat.

Nu vreau să trec peste ceea ce aş numi cel mai comic moment al zilei: declaraţiile de după anunţarea exit-pool-urilor. Ar fi civilizat ca liderii de partide să se înţeleagă în prealabil asupra lungimii discursurilor. Fireşte, ordinea o stabilesc exit-pool-urile. Durata declaraţiei ar trebui să fie rodul unei înţelegeri. Ca şi în seara scrutinului parlamentar, Mircea Geoană părea de neoprit. Cum televiziunile împărţiseră ecranul în trei, ceilalţi doi lideri - Emil Boc şi Crin Antonescu - aşteptau să le vină rândul cu nerăbdarea unor tipi care pândesc la WC-ul public momentul când cel intrat va trage o dată apa. Pierzându-şi răbdarea, Emil Boc a început să vorbească. Şi cum televiziunile îl arătau vorbind mai departe şi pe Mircea Geoană, m-am prăpădit de râs văzând ditamai ştabii vorbind în acelaşi timp, ca proasta-n târg.

Ori de câte ori se încearcă a se evidenţia comicul  clasei noastre politice se convoacă drept argument faimoasa scenă a întrunirii electorale din "O scrisoare pierdută". Critici şi istorici literari de prestigiu, regizori celebri, analişti politici văd în discursul lui Caţavencu un moment de haz absolut. Sub acest semn, regizorii aleg pentru  montările piesei actori comici, iar actorii îşi pun în joc întregul talent pentru a-l face hazos pe Caţavencu.

După opinia mea, momentul discursului nu e deloc unul comic. Fără a exagera, aş spune că e un moment tragic.

Şi dintr-un simplu motiv.

Dacă ilustrul politician foloseşte mijloace atât de ieftine pentru a obţine voturi, înseamnă că, la vremea respectivă, poporul era uşor de cucerit cu asemenea şemecherii. Nu de politicieni îşi bate joc marele satiric, ci de poporul român. Un popor de guguştiuci, uşor de sedus cu trucuri ieftine.

Acest adevăr de esenţă despre poporul român e cu atât mai valabil azi, într-o ţară în care oameni în toată firea aşteaptă o noapte întreagă, gata să lipsească de la serviciu, ca  să afle ce-i va spune Ceauşescu mort unei tipe care pretinde că-i ia un interviu prin intermediul unui prosop.

Se înşală cine crede că politicienii noştri sunt tembeli, regizând astfel de spectacole, dizgraţioase minimei inteligenţe. Sunt sigur că, dacă poporul român ar fi fost altul, alta ar fi fost prestaţia politicienilor noştri.

Cum însă poporul român e cel denunţat de Caragiale, politicienii noştri continuă să joace, fără complexe stupide, roluri de telenovelă.