Tu ce mai faci?...

Una dintre cele mai personale întrebări din istoria omenirii, probabil. Ar fi trebuit să fie încoronată drept "regina întrebărilor" sau "împărăteasa prieteniei". Ar trebui, când pui această întrebare, să te aşezi comod spre a auzi răspunsul care te interesează, dacă intenţia ta n-ar fi doar un automatism relaţional. Când colo, primeşti un "bine, dar tu?", care te ia pe nepregătite sau te pune în situaţia de a răspunde la fel de plat.

Americanii au făcut din ea un salut, care ţine loc de "bună ziua" şi face reclamă unei prietenii care şi-a ratat sensul. "How are you  good, and you?" nu mai e decât introducerea pentru o conversaţie ce va ajunge într-o cu totul altă direcţie. Francezii şi-au simplificat şi ei relaţiile sociale şi rezolvă totul cu un "Îa va" la fel de vag, care primeşte la schimb un "bien".

Şi, desigur, întrebarea "et toi?".

În realitate, nimeni nu face "bine" şi-atât. Nici măcar "good". Toţi am avea de dat un răspuns lung, dacă am şti că interesează cu adevărat pe cineva ce mai facem. Toţi am avea de spus o poveste despre noi, dar  cu cât creşte numărul celor care ne întreabă ce mai facem cu atât parcă se împuţinează numărul celor dispuşi să ne asculte.

"Tu ce mai faci?" ar trebui, într-o variantă romantică, să fie o întrebare adresată sufletului unui om drag, despre care vrei să ştii cu adevărat cum îi merge, ce-l doare, ce-l frământă, ce probleme are, ce bucurii are de împărtăşit... E una dintre puţinele întrebări care ar trebui să fie asezonată cu o privire adâncă în ochii celuilalt şi cu un timp anume dedicat răspunsului. E una dintre întrebările pe care mi-am dorit de multe ori să le adresez, cu sinceritate şi curiozitate, multora dintre personalităţile pe care le-am intervievat, dar, după criteriile jurnalismului profesionist, nu-i o întrebare puternică, e mai degrabă una de încălzire, înainte să porneşti camera de filmare sau reportofonul.

Şi, totuşi, întrebarea vine ca o mângâiere prin păr când se întâlnesc două suflete care nu s-au văzut de-o vreme. Îşi recapătă valoarea şi intimitatea când cei patru ochi care se privesc chiar caută nuanţa răspunsului şi ştiu să asculte. E întrebarea pe care-mi vine mai degrabă să o folosesc în loc de "te iubesc" şi "mi-e dor", căci mă simt mai puţin egoistă. Când îl întrebi pe omul care ţi-e cel mai drag "ce mai face", ar trebui să ştie că-ţi pasă cu-adevărat şi că vrei să ştii detalii, nu şabloane. E ca şi cum îi ceri permisiunea să te lase să intri în zona cea mai intimă a sentimentelor lui, iar dacă nu-ţi răspunde cu "bine" sec, vei şti că te-a lăsat. Nu e o vizită de lucru, nici de curtoazie. Nu intri nici ca să repari ceva, nici ca să propui planuri de viitor şi nici ca să te afli în treabă. Intri ca să asculţi, să priveşti şi să fii un receptacul de care omul acela drag are nevoie.

N-am idee de ce, dar oamenii care trăiesc mult împreună uită să se mai întrebe "ce mai fac". Se trezesc unul lângă celălalt dimineaţa, ştiu pe de rost cu ce bea fiecare cafeaua şi ce muzică le place, când pleacă şi când vin de la muncă, pe ce parte doarme fiecare şi unde le place în vacanţă, dar nu mai ştiu "ce mai fac"... Târziu, când şi-aduc aminte de întrebare, descoperă că celălalt face cu totul altceva decât părea a face. În loc să se întrebe seara, ochi în ochi, "ce mai fac", cei mai mulţi oameni îşi ţin sufletele ferecate şi mimează "binele" pe care-l anunţă mereu. Sau sunt obsedaţi că fac rău şi nu mai ştiu nici care-i întrebarea, nici unde-s ochii celuilalt, nici care ar fi răspunsul autentic... Propun reabilitarea întrebării, măcar acolo unde în suflete mai sunt răspunsuri calde pentru oameni dragi. Tu ce mai faci?....

De pus pe gând...