Tudor Octavian: Studentul cu zece repetenţii

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Uneori, realitatea e atât de aberantă, încât judecata se cenzurează fără comenzi din afară. Iar când aberaţia cenzurează şi judecata celorlalţi, singura soluţie e să laşi lucrurile să se rezolve de la sine. Un student la medicină, care repetă la nesfârşit anii şi termină totuşi facultatea, după ce colegii au de acum un deceniu în profesie, pare un caz imposibil. Am cunoscut un astfel de idiot tolerat în studenţie şi chiar am scris un articol plin de mirări despre caz într-o revistă studenţească.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Uneori, realitatea e atât de aberantă, încât judecata se cenzurează fără comenzi din afară. Iar când aberaţia cenzurează şi judecata celorlalţi, singura soluţie e să laşi lucrurile să se rezolve de la sine. Un student la medicină, care repetă la nesfârşit anii şi termină totuşi facultatea, după ce colegii au de acum un deceniu în profesie, pare un caz imposibil. Am cunoscut un astfel de idiot tolerat în studenţie şi chiar am scris un articol plin de mirări despre caz într-o revistă studenţească.

Dar în articol n-am spus tot adevărul, deoarece ar fi însemnat să denunţ un tip de neputinţă generalizată, tot atât de greu de vindecat, ca şi unele boli ciudate, cu cauze confuze. Profesorii îl treceau resemnaţi anul, după o seamă de repetenţii, având o anume faimă în Institut. Pentru că îl mai promovaseră şi alţii, pentru că odată trecut de jumătatea studiilor parcă nu făcea să-l dai pe om afară, pentru că la Minister i se aprobau tot felul de scutiri şi amânări medicale, pentru că ceva, ceva studentul-problemă tot reuşea să înveţe, pentru că reuşise să intre la facultate, după vreo opt încercări, iar mai presus de toate pentru că era un idiot solemn şi silitor.

Îl găseai permanent în bibliotecă, nu lipsea de la ore, pe faţă i se citea o linişte de filozof, care ştie că îndărătnicia e mama izbânzilor, iar când era întrebat un lucru sau altul la seminarii nu se repezea cu răspunsul, ca fruntaşii grupei, ci chibzuia îndelung, până ce asistentul sau conferenţiarul obosea şi muta întrebarea la altcineva.

Îl mai proteja şi celebritatea. Facultatea considera relaţia sa cu idiotul ştiut de toată ţara ca pe un război de uzură, în care catedra ar fi pierdut moral dacă-l exmatricula. Decanatul şi rectoratul aşteptau ca el să cedeze primul. În plus, cu trecerea anilor, începeau să funcţioneze şi alte criterii decât acelea strict didactice. Toţi erau de părere că e un băiat de treabă, care n-ar face rău nici unei muşte. Aşa e întotdeauna, când o aberaţie se cronicizează oamenii sunt tentaţi să conchidă asupra unor cauzalităţi din afara puterilor lor. La urma urmei, mi s-a spus, ca şi cum discutam despre soartă, nu despre un ins pe care nu-l ducea mintea, trebuie să existe şi nişte situaţii marginale.

N-am fost curios să aflu ce s-a întâmplat cu idiotul acela solemn şi silitor, după ce a primit diploma de absolvire. Într-un spital sau policlinică nu avea cum să facă faţă. Primea, probabil, un salariu pentru o slujbă în organizarea sistemului medical. Medicina are şi ea fundăturile ei, unde ajung absolvenţii care – cu o expresie în uz – s-au târât prin şcoală. Cazul însă rămâne şi ne obligă să acceptăm partea de aberaţie, care se naşte şi în cea mai controlată realitate. Stăruinţa e o calitate numai pentru deştepţi. Iar idioţii gravi fac o impresie mai bună decât