Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tante Marioara l-a trimis pe bunicul nea Costică tocmai la baba Săndiţa, să cumpere o sticlă de borş. În oraş se trăgea, că era revoluţie, la blocuri lumea se pitea pe lângă calorifere din cauza teroriştilor, dar tante Mărioara apucase să taie cocoşul de cinci zile şi, fiindcă n-avea frigider, trebuia musai să-l facă o ciorbă cu borş de casă.
În timp ce traversa Piaţa Universităţii, ca să ajungă la baba Săndiţa, deoarece era preferabil să fie împuşcat decât să intre în gura nevesti-sii, bunicul nea Costică a fost fotografiat de nişte ziarişti, iar în ziua următoare a apărut pe prima pagină a unei reviste cu sticla de borş în braţe şi cu un titlu mare: "Acest bătrân erou înfruntă ploaia de gloanţe ca să le ducă luptătorilor pentru libertate, ceai fierbinte".
Revista i-a dat-o un vecin după o săptămână, zicându-i: "Neam de neamul matale nu visa să ajungă copertă. Eşti mare, bre!". Din ziua în care s-a văzut pozat cu sticla de borş proaspăt la piept, bunicul i-a zăpăcit pe toţi cu amintirile lui de la revoluţie. Cum îi vâjâiau şrapnelele şi rafalele de mitraliere pe lângă urechi şi cum lupta domnu’ Iliescu pe baricadă cu ceaiul în mână strigând: "Âsta da ceai!". Ani de-a rândul, bunicul le-a vorbit nepoţilor şi cui mai stătea să-l asculte despre ziua în care fusese copertă, în felul următor: Ceauşescu a fost împuşcat cu exact două zile înainte de a fi eu copertă. Iliescu s-a ales preşedinte la numai doi ani după ce-am fost eu copertă. Americanii au intrat în Irak taman la o zi după ce toanta de Marioara era să împacheteze nişte cârnaţi în coperta cu mine. Prima operaţie de hernie am făcut-o abia la un an şi patru luni după ce am fost copertă. Femeia mea s-a dus, săraca de ea, la fix şapte ani după ce-am fost copertă.
Din când în când, simţind că interesul ascultătorilor pentru istoria cu coperta era în scădere, bunicul o lua razna. Păi, când a murit Gheorghiu-Dej – zicea el – hai să socotim! Dacă eu am fost copertă în 1989, înseamnă că sunt vreo patruj de ani de atunci. Sau: Ce Bush, care Bush? Âl bătrân sau fiu-su? Păi, când am fost eu copertă, fiu-su era, vorba aia, un nimeni.
Nu se putea spune că bunicul nea Costică s-a tâmpit, chiar dacă îi ducea pe oaspeţi, nu pe ai lui, că n-avea, ci pe ai băiatului, în odaia dinspre stradă să le arate sticla cu care cărase el ceai la revoluţie. Însă poveştile, în care făcea ce făcea şi aducea vorba despre copertă, căpătaseră un temei istoric mult mai larg. Nu se întindeau până la faraoni, dar nu puţine erau zilele în care bunicul pomenea de Ştefan cel Mare şi de Bălcescu, stabilind nişte relaţii foarte interesante cu ziua în care fusese el copertă. Om fără noroc, spunea bunicul despre Ştefan cel Mare, că pe vremea aia nu erau reviste cu coperţi, ca să apară şi el cum am apărut eu. Cu Bălcescu, treburile erau niţel mai complicate, pentru că Bălcescu fusese pictat în mai multe tablouri de epocă. Reuşite, nu zic nu, accepta cu bunăvoinţă bunicul, dar o copertă e altceva. E în zeci de mii de exemplare.
Bunicul ar fi trăit o sută de ani, deoarece primise o pensie bunicică şi nu avea probleme decât cu rinichii şi bătăturile, însă un nepot de 2 ani, umblând prin sertare, cum umblă copiii ca să rupă tot ce găsesc în ele, a dat de revista cu bunicul pe copertă, la fix 279 de ani, după ce Radu cel Chior s-a bătut cu turcii pe Islazul Bahluiului, şi a rupt-o bucăţele, bucăţele. Bunicul, bineînţeles, a făcut infarct şi a murit. Poate că n-ar fi făcut infarct, dar acelaşi drac de copil spărsese cu o săptămână înainte, cu exact o săptămână înainte, şi sticla de borş cu amprentele revoluţionarilor însetaţi pe ea.
