Un caz de dispret institutionalizat

Un muzeu romanesc de arta contemporana a tiparit, cu prilejul deschiderii, un catalog voluminos si costisitor in limba engleza.

Daca textele ar fi fost redactate in doua limbi, in romana si in engleza - franceza, germana sau in alta limba de circulatie - , formula se motiva. Nimic insa nu justifica alcatuirea unui catalog de muzeu romanesc din Romania doar intr-o limba straina. Nimic, cu exceptia unui dispret mocnit pentru publicul autohton, principalul beneficiar al muzeului si din banii caruia acesta a fost edificat.

Nu numai la noi, ci in toata lumea dispretul pentru marele public a devenit un atribut al creatiei moderne si contemporane. Sub mai multe nume - provocare, experiment, atitudine estetica - , dispretul e adesea chiar esenta manifestarii la foarte multi dintre tinerii care cauta un drum mai scurt catre faima. Catalogul in discutie face din dispretul pentru vizitatorul roman un fapt cultural atat de elaborat, de complet, incat esti tentat sa-i cauti o ratiune superioara. Altfel, de ce ne-ar spune-o muzeografii si artistii in fata ca n-avem ce cauta in muzeul lor, daca vorbim si scriem doar romaneste?

E posibil ca autorii si, in general, toti romanii care li se adreseaza romanilor din Romania in engleza sa nu constientizeze doza latenta de dispret fata de public stand la originea felului lor de a proceda. In multe cazuri, e vorba si de snobism, de infantilism, de ignorarea propriilor interese. Pe firma unui magazin cu flori din zona Oborului negustorul a scris "Flowers" si a dat repede faliment, deoarece cumparatorii au perceput prosteala patronului ca pe un truc de a le cere mai multi bani decat ceilalti vanzatori, pe aceeasi marfa.

Nu cunosc in toata istoria de mii de ani a artelor o singura mare opera iesind din dispretul pentru marele public si pentru cei care au platit biruri pentru realizarea ei. In nici un domeniu al vietii spirituale dispretul nu a fost niciodata o cauza majora. Sunt convins ca nici macar angajatii muzeului nu scriu si nu vorbesc atat de bine englezeste, incat sa poata argumenta pentru un public exclusiv de englezi ce este si ce ar mai vrea sa fie muzeul lor. Arta contemporana nu numai ca nu se poate lipsi de explicatii, dar e frecvent mai mult explicatie, teorie, si mai rar lucru in sine.

Directorii si curatorii muzeului, precum si functionarii din Ministerul Culturii care au finantat catalogul vor fi foarte mirati ca eu percep aparitia lui ca pe o dovada de dispret, dar si ca pe un exces de amabilitate - daca nu si de slugarnicie - fata de un tip de vizitator occidental, pe care, in actuala sa organizare, muzeul n-o sa-l aiba in vecii vecilor.

Si e normal sa existe un contratimp, intrucat artistul care isi dispretuieste publicul, socotindu-l nepregatit, ignorant, nepotrivit cu aspiratiile sale, nu pune nici una din frustrarile lui de roman sub semnul declarat al dispretului. De altfel, nici nu conteaza ce crede artistul despre pozitia sa fata de public. Conteaza ce simte si ce gandeste publicul. Eu, bunaoara, avand in maini catalogul, ma simt dispretuit pe banii mei.