Un ilustru necunoscut

Dacă aţi crezut că nu se mai poate spune nimic despre Lenin, este bine să ştiţi că ritmul publicaţiilor a scăzut simţitor, dar continuă. Cel mai recent exemplu: "Conspirator - Lenin în exil", semnat de Helen Rappaport, adună în 373 de pagini anii de existenţă nomadă care s-au terminat cu reîntoarcerea în Rusia în 1917.

Autoarea îl descrie ca fiind un om mic de statură, chel, cu o bărbuţă roşie, însoţit de o nevastă (Nadejda Krupskaia) cu aspect burghez, perseverent, încăpăţânat poate, urmărind un ţel anume.

Povestea dramatică nu omite incidentele în care a fost implicat Vladimir Ilici Ulianov în postura de biciclist. Aflăm că a căzut odată de pe bicicletă la Geneva, atunci când roata i s-a înţepenit într-o linie de tramvai, suferind alte două accidente minore pe când se întorcea de la mitinguri aviatice, la care se arată a fi un spectator pasionat.

A fost fericit la Londra, unde a locuit pe lângă King's Cross şi a rămas în corespondenţă cu fosta lui proprietăreasă. Peste patru ani, în Finlanda, în 1907, a sărit dintr-un tren şi s-a ascuns de agenţii temutei Ohrana, Poliţia secretă a Rusiei ţariste, în troienele de zăpadă. O reţea de simpatizanţi l-a ajutat să iasă din Finlanda traversând un lac îngheţat. Pojghiţa subţire trosnea atât de ameninţător, încât ateul convins a murmurat o rugăciune.

A purtat tot felul de nume, ca de exemplu "Dr Jacob Richter LL.D." pe legitimaţia de cititor de la British Museum, sau "W. Oulianoff, gentilhomme russe" pe cea de la Societe de Lecture din Geneva. De câteva ori a fost găzduit pe Insula Capri, în vila ocupată de ceva mai înstăritul Maxim Gorki, oscilând mai apoi între Londra şi Paris.

Soţii Ulianov detestau oraşul-lumină şi se lamentau fără încetare în legătură cu şederea lor în Franţa. Aici, Lenin a încercat să întărească alianţa cu menşevicii persecutaţi în Elveţia, dar toleraţi la Paris, unde visau să legalizeze eforturile lor de a schimba situaţia din Rusia. Tot aici se pare că s-a molipsit de la prostituatele pe care le frecventa după îmbonăvirea soţiei sale de boala care avea să-i curme viaţa, sifilis al sistemului nervos.

Era mereu preocupat de aspectele conspirative ale activităţii sale politice, de la refugiile posibile la coduri, paşapoarte false şi cerneluri invizibile. Lenin prefera să scrie cu lapte, pus în evidenţă de contactul cu ceaiul fierbinte, iar Nadejda muncea ore de-a rândul pentru a descifra mesajele primite de la alţi revoluţionari. Avea nenumăraţi admiratori, dar îşi trăgea energia din dragostea şi sprijinul a trei femei, soţia, mama ei şi, mai presus de orice, iubita lui, franţuzoaica Inessa Armand.

Exilul se sfârşeşte o dată cu plecarea spre Rusia într-un tren sigilat care părăseşte gara din Zürich (ultima adresă) în uralele admiratorilor lui Lenin. Aceştia reprezentau doar o jumătate a celor prezenţi, ceilalţi îl huiduiau pentru alianţa provizorie cu Germania.

Restul poveştii e cunoscut, sosirea în gara Finlanda din Sankt Petersburg, tezele din aprilie, revoluţia, războiul civil, teroarea, execuţiile în masă, alianţele, trădările, moartea în ianuarie 1924, diagnosticul final de neurosifilis pus de nimeni altul decât marele Ivan Petrovici Pavlov.

Amintirile despre Lenin, monumentele ridicate în perioada comunistă, se împuţinează. Muzeul Lenin din Paris a fost închis în 2007, cel din Helsinki mai funcţionează încă. La periferia Londrei, bustul lui Lenin, dezvelit în timpul războiului, şi-a găsit adăpostul în muzeul din Islington. Cât despre nenumăratele monumente din ţările foste socialiste, ne vorbesc soclurile rămase goale.

Ar fi păcat să uităm povestea unei alte biografii, cea scrisă în 1970 de Robert Conquest. Pe când cocheta cu intenţia de a o scrie şi vorbea despre asta la micul dejun, istoricul şi-a surprins fiica adolescentă lăudându-se prietenelor că tatăl ei va scrie biografia lui John Lennon.

Scurta vizită pe care Conquest a făcut-o unui respectabil pensionar, fost distribuitor de cărţi la British Museum în perioada în care Lenin era un asiduu frecventator al sălilor de lectură, s-a încheiat cu o surpriză. Simpaticul bătrânel şi-a amintit de acel tânăr palid, cu barbă roşie, sărac (mânca tartine aduse de acasă şi bea ceai din termos, nu avea bani de bufet), care citea numai lucruri serioase şi vorbea cu un accent greu de înţeles.

Întrebat ce ar mai putea spune despre acest cititor, domnul Hartwell, pensionarul, a declarat: "Într-o zi, cu mult înainte de război, nu a mai apărut în sală, şi de atunci nu am mai auzit nimic despre el. Nimic, niciodată".