Un interviu cu Fellini

La cativa ani odata recitesc o carte care se cheama "Fellini despre Fellini".

Un lung interviu, in care reporterul ii adreseaza cineastului toate intrebarile pe care i le-ar pune si publicul, un public iscoditor, nesatios, iar Fellini, vadit stramtorat de grandilocventa intrebarilor, procedeaza printr-o continua trimitere la bunul-simt. Nu e vorba despre una dintre cartile pe care le-ai lua cu tine pe o insula nelocuita, dar e precis cartea pe care merita s-o ai tot timpul in geanta cand pleci la un drum lung. Cand pleci ca sa ai de unde reveni mai destept. Reporterul si-a facut bine temele, chestionarul lui aduce la zi intamplari petrecute cu multa vreme in urma, din care cauza Fellini pare prins mereu pe picior gresit: ori nu-si mai aminteste de ele, ori nu le da importanta pe care le-o da lumea, ori nu vede pe cine ar interesa niste lucruri tinand de inerentele platoului de filmare.

M-am intrebat de fiecare data de ce gasesc interviul demn de a fi citit si rascitit, si am ajuns la o concluzie dupa ce am parcurs intr-un cotidian lungul interviu al unui cineast de-al nostru, un ratat emfatic, plin de sine si de acuze la adresa contemporanilor, colegi, public, oficialitati. La Fellini, fiecare propozitie are o legatura cu aceea dinainte si cu propozitia urmatoare, dar functioneaza si ca un aforism, ca un adevar general valabil pe care artistul si l-a asumat definitiv, cu sentimentul ca poate altii ar fi fost mai indreptatiti sa ajunga la glorie, dar ca el a avut mai mult noroc. E o carte de cugetari, pilde si uimiri. Daca n-ai sti ca e vorba despre gigantul Fellini, ai crede ca ai in fata spovedania unui regizor oarecare, pe care nu l-ai fi banuit atat de profund. Se spun multe despre modestia marilor artisti, dar modestia cere dovezi. Niciodata Fellini nu afirma cu vehementa, ci dubiteaza. "Cred ca sunt de felul meu religios - spune el - lumea, viata mi se par invaluite de mister." Modestia rezulta din absenta trufiei. Fellini se mira ca toate astea i s-au intamplat lui si continua sa i se intample lui. Nu are deloc superbia insului ales. Parc-ar spune tot timpul: "Ia te uita!", "Ca sa vezi!", "Asa sa fi fost oare?", "Ei, asa e viata"... Nu sunt aforismele unui om care stie de acum ce-i arta, ci ale unuia care prefera sa se bucure de sansa de a povesti ce vede.

"Vad ca putin cate putin intrebarile incep sa devina mai solemne si vag inchizitoriale", observa la un moment dat Fellini, aducandu-l pe reporter la etajul bunului-simt. Intotdeauna reporterul are tendinta sa devina la fel de vindicativ ca marele public, sa reclame nu stiu ce drept la informatie, cand de fapt intra cam neinvitat in casa omului. Cartea se termina cu cuvintele unui infrant, nu ale unui invingator: "Am citit undeva ca d’Annuzio, foarte batran, a fost dus intr-o seara la reprezentatia uneia din tragediile sale. Spectacolul era dat in onoarea sa, erau prezente toate autoritatile, lumea buna. D’Annuzio, asezat in randul intai, radea intruna, intrerupea actorii, ii insulta, voia sa stie cine e autorul acelei mari porcarii, se lua de autor in toate felurile...".