Un mare maestru numit ”viaţa noastră”!

Am cunoscut mulţi oameni care depun eforturi extraordinare să crească, să găsească fericirea sau măcar împăcarea cu ei înşişi în această viaţă. I-am văzut alergand dintr-un colţ în altul al lumii, de la un mare înţelept iluminat la altul, de la un vindecător la altul, de la un terapeut la altul, i-am văzut fericiţi o vreme, apoi i-am văzut întorcandu-se la viaţa reală, coborand – parcă – în acelaşi abis ostil al relaţiilor şi al emoţiilor ce le însoţesc. I-am văzut pe cei credincioşi, uneori preoţi, alteori oameni obişnuiţi, ”căzand” violent în faţa provocărilor vieţii, uitand toată frumuseţea, toată lumina şi toată cunoaşterea acumulată cu trudă într-o singură clipă de scăpare, în faţa unei simple situaţii de viaţă. Pare că pacea şi tensiunea, întunericul şi lumina, frumosul şi uratul, căderea şi înălţarea se succed continuu, vin una după alta, sunt stări ale existenţei, care trebuie acceptate şi înţelese ca fiind trecătoare. Ca vremea pare a fi viaţa noastră, ca valurile, între cvonsistenţă şi inconsistenţă, între sus şi jos, între fericire şi tristeţe, între indiferenţă şi iubire. Nici un om nu-i bun la modul absolut, nici un om nu-i absolut rău. Nici o stare dorită, precum iubirea, graţia, blandeţea, extazul şi fericirea nu sunt permanente, dar nici cele nedorite, nici deprimarea, nici dezastrul, nici întunericul, nici suferinţa nu-s permanente. ”Trecerea”, toate trec, asta-i pecetea pe care ar trebui s-o deschidem pentru ca emoţiile toxice să nu ne mai invadeze şi să ne conducă atat de des şi dezastruos către atitudini şi comportamente ce ne prelungesc agonia şi ne forţează din noi înşine să acţionăm împotriva noastră.

Cand alergăm cu disperare după înţelegeri şi credem că ele ar putea fi tainice, ascunse, mult mai departe de ceea ce alegem, facem, gandim şi trăim noi înşine în experienţa imediată a vieţii, cand credem că sursa nefericirii şi a neliniştii şade în cauze pe care nu le putem verifica nicicand, că suntem victime ale vrajilor, ale istoriei noastre de viaţă, ale existenţei imperfecte în care ne-am trezit, se poate să fugim de adevăratele cauze. Se poate ca acestea să nu fie deloc ascunse, să ne stea chiar în faţă clipă de clipă, să ne privească în ochi şi să ne tragă de maneci din fiecare experienţă banală a vieţii de zi cu zi. Aici, pe stradă, în trafic, în patul conjugal, în bucătărie, la slujbă, în ochii unui copil sau ai unui partener de viaţă s-ar putea să se ascundă ”vrăjitorul” pe care-l căutăm în locuri pompoase şi-n explicaţii fragile, dar convenabile. Viaţa simplă pare să conţină remediile cele mai puternice pentru suflet, pentru minte şi pentru corp. Oamenii de langă noi ne arată permanent unde şi ce avem de schimbat pentru ca lumea noastră interioară să-şi recapete vigoarea, sensul, motivaţia şi puterea de a merge mai departe. Oamenii de langă noi, uneori prin atitudini inconştiente, urate, prin alegeri impulsive şi comportamente stridente ne cheamă să învăţăm răbadrea, înţelegerea, iertarea, toleranţa, fermitatea, cand să spunem da şi cand să spunem nu, cum să ne asumăm responsabilitatea şi cum să iubim mai mult. Noi nu avem nevoie de agresivitate, de furie sau de lamentări, n-avem nevoie să spunem ”nu” ţipand, n-avem nevoie să-i cerem altuia să facă lucrurile într-un fel sau altul, dar credem – în inocenţa noastră – că emoţiile negative ne ajută să împingem lumea nedorită mai încolo, s-o îndepărtăm. Experienţele vieţii simple sunt ”iniţiatice”; ele ne oferă permanent oportunităţi, chiar şi atunci cand ni se pare că ne aduc un dezastru. Viaţa obişnuită e un mare maestru, cel mai mare dintre toţi, căci în ea ne regăsim pe noi înşine, în această experienţă a vieţii suntem dezvăluiţi în întregime. Dacă suntem agresivi în relaţia cu cineva e clar că avem o problemă cu agresivitatea, că agresivitatea e un program în noi înşine şi-i clar că treaba noastră ar fi aceea de a deveni mai liniştiţi, de a înţelege lucrurile, înainte de  a le judeca în alb sau în negru. Marele maestru, viaţa noastră obişnuită, nu va sări peste nimic din ceea ce nu corectăm în latura noastră întunecată, căci viaţa are obiceiul să ne întoarcă permanent la locul dureros şi să ne spună prin durerea însăşi că avem ceva de vindecat. E aici totul, tot ce avem de ştiut; cum ne comportăm cu oamenii, cum trăim, cum gandim, cum iubim, cum iertăm sau nu facem lucrurile acestea; iată cat de evident şi de aproape ne e leacul...