Este rus, ca și Putin. Dar mult mai puternic decât el. Poate cel mai puternic rus din lume. Și asta fără să comande vreo armată. Fără să fie miliardar în euro sau dolari. Fără să poată lăsa țările din vest fără gazul pe care îl primesc din Siberia. Ce Crimeea și Ucraina? Și-a anexat toată Europa, după care a trecut Oceanul, cucerind Statele Unite ale Americii! N-a fost nevoie de referendumuri , nici măcar de avioane sau tancuri, ca să supună aproape întreaga lume. S-a folosit doar de cuvinte. Și de inima sa mare, ce are chiar forma țării natale, fiindcă el își trage puterea de la faptul că e rus. Nu uită niciodată să spună lucrul acesta. Și-o spune în versuri. Din cauza aceasta este de fapt un om atât de puternic.
S-a născut pe la începutul secolului 19. A avut mai multe nume: Gogol , Pușkin, Lermontov, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi. După care l-a chemat Cehov, apoi Serghei Esenin, pentru ca astăzi să se numească pur și simplu Evgheni Evtușenko. Și să facă naveta între America și Rusia, adică între cele două țări în care trăiește, simțindu-se în amândouă la fel de acasă. Asta pentru că inima sa gândește cu aceeași sprinteneală și profunzime și în limba engleză, și în limba rusă. Iar de la o vreme încoace și în limba română. Adică limba limba țării în care tânărul Evtușenko a făcut prima lui călătorie în străinătate. S-a cam îndrăgostit cu această ocazie de țara noastră. Și încă nu i-a trecut și n-o să-i treacă prea curând. Pentru că s-a amestecat un scriitor din București, pe care-l cheamă Ștefan Dimitriu, care i-a rescris poeziile în limba română, când putea doar să le tălmăcească. A ieșit o splendoare de carte (Porumbelul din Santiago și alte poeme, Ed. Vremea ) în care inima lui Evtușenko se simte bătând pe rusește. Din dragoste pentru tot ce ține de patria mare a autorului, care nu e Rusia, ci lumea.
Lui Evtușenko chiar îi pasă de oameni, de oriunde ar fi aceștia, și le-o spune cu ochii și sufletul în lacrimi. Era august, 1968, și el nu s-a ferit să-și strige, în Moscova fiind, rușinea și revolta față de prezența tancurilor rusești la Praga: <… Cum să mai pot viețui ca-nainte/ când tancurile noastre, ca niște rindele,/ ne rașchetează toate speranțele?/ Mai pot fi acum ale tale, ale mele?/ Mai înaine să crăp, mai înainte/ de-a fi ștampilat nu știu cum,/ o rugăminte mai am, o rugăminte,/ pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum./ Peste mormântu-mi, fără de bocete,/ să scrie simplu și-adevărat: / Aici zace poetul rus Evtușenko,/ la Praga-de tancuri rusești sfârtecat!>
Oare maica Rusie îi va oferi lui Evtușenko prilejul de-a muri și la Kiev? Fiindcă el e pregătit s-o facă! Și să spună întregii lumi asta, cu voce tare. Cel puțin așa i-a mărturisit zilele acestea la telefon lui Ștefan Dimitriu, scriitorul din România cu care împarte deseori același suflet. Spre binele poeziei. Și cred că un pic și al lumii.