Vacile se descurcau greu cu limba rusă

Calea ferată Mămăligeşti-Pripilit a fost inaugurată în cadrul unei festivităţi răsunătoare, cu participarea unor tovarăşi de la Centru.

Pentru prima călătorie Mămăligeşti-Pripilit şi retur, dat fiind că la Pripilit un perete de stâncă obliga trenuleţul să aibă două locomotive, au fost convocaţi să fie pasageri muncitori şi ţărani fruntaşi din regiune. Ţinând cont de rolul lor în statul dictaturii proletariatului, intelectualii au fost extrem de puţini şi aceia plantaţi câte unul într-un vagon, în mijlocul muncitorilor şi ţăranilor, pentru ca drumul dus-întors să fie şi un prilej de educare revoluţionară.

Tovarăşii de la Centru, însoţiţi de primul secretar al regiunii, s-au instalat în locomotivă, în spatele mecanicului. S-a vrut să se sugereze astfel că, pe drumul construirii unei vieţi noi în patria noastră, în spatele oamenilor muncii, conducându-i discret, se află Partidul Muncitoresc Român.

Ziarele centrale au relatat pe larg evenimentul în reportaje începând de pe prima pagină, cu fotografii semnificative sub titluri precum: Încă o cale ferată, încă o lovitură de moarte dată imperialismului anglo-american; Drumul de fier al vieţii noi trece prin satele patriei; Cu sprijinul feroviarilor sovietici, locuitorii regiunii Piteşti beneficiază de o cale ferată exemplară.

Marele reporter Virgil Gheorghiţă de la Scînteia a publicat cu acest prilej răsunătorul re-portaj: Scrisoare de pe o şină. Toţi cei din redacţie au fost de acord, citindu-l, că Virgil Gheorghiţă scrie extraordinar când e beat mort.

Au trecut de atunci ani. Ca multe alte lucruri de pe Pământul vremelniciei, trenuleţul Mămăligeşti-Pripilit şi retur s-a pierdut în negura uitării. Cu veşnica lui locomotivă pufăind dramatic, de parcă şi-ar da duhul, îşi duce traiul de pe o zi pe alta. Străbate satele prin spatele caselor, speriind găinile cu şuierul lui neavenit, traversează şosele şi drumuri în chiuiturile celor din căruţele aşteptând de o parte şi de alta a barierei şi deraiază sistematic o dată pe lună.

După fiecare călătorie Mămăligeşti-Pripilit şi retur intră în renovare. Pentru că după fiecare călătorie dispar atât de multe din el că numai cu indulgenţă îi mai poţi zice tren: scaunele, ferestrele de lemn, scoica de la WC. Conform vechii învăţături, totul de pe linia Mămăligeşti-Pripilit şi retur nu se pierde, ci se transformă.

Perdelele de pluş, puse din nou după fiecare călătorie, le întâlneşti la cuştile câinilor din satele de pe parcurs. Printre ele se uită la tine, întrebându-se dacă merită sau nu efortul să te hămăie un dulău plin de purici.

Şuierul sirenei îl auzi pe uliţele multor sate tocmai când te aştepţi mai puţin. Sari în lături, crezând că în spatele tău s-a ivit o locomotivă. Nu e nici o locomotivă. E un împieliţat care se joacă astfel cu sirena, adusă de taică-său, aseară, după călătoria cu trenul Mămăligeşti-Pripilit. Peste roata de la frână dai la fântâna lui Marin Marin din Coţofeni, ai cărui puradei mor de plăcere s-o învârtească de dimineaţa până seara aşa cum e, nou-nouţă, strălucind metalic.

Nu sunt însă mulţumiţi pe deplin. Tatăl le-a promis că o să le aducă şi tenderul locomotivei, să se joace în el de-a v-aţi ascunselea. Deşi a trecut o lună de atunci, nici azi nu şi-a ţinut făgăduiala.
De fiecare dată altcineva, mult mai iute, l-a furat.
Singurele piese care rămân la locul lor sunt plăcuţele de la geamuri cu avertismentul "Nu vă aplecaţi în afară".

A fost o vreme când acestea erau şterpelite primele. Nu se mai fură însă de mult. Călătorii le puneau la fereastra grajdului, pentru ca vacile să nu mai scoată capetele afară. La vremea respectivă, avertismentul era scris cu în ruseşte, cea de-a doua limbă după română şi înaintea celei de-a treia: italiană.

S-a constatat însă cu timpul că vacile din grajdurile cu asemenea tăbliţe la ferestre fătau viţei extrem de nervoşi, care distrugeau tot ce întâlneau în cale de cum se puneau cât de cât pe picioare.




O comisie de specialişti în Medicină veterinară, venită în regiune de la Bucureşti, a descoperit cauza. Vacile nu se descurcau deloc cu literele chirilice şi, în consecinţă, se enervau rău de tot când încercau să le citească.

Fiind vorba de limba rusă, vorbită de marele popor sovietic, n-au trecut în Raportul final această concluzie, punând fenomenul viţeilor nervoşi pe faptul că gospodarii nu dormiseră suficient de bine în noaptea fătatului, astfel încât să fie calmi când puneau mâna pe viţel, să-l scoată din burta vacii.

Pe căi neoficiale, desigur, cei de la Bucureşti au transmis autorităţilor locale adevărata cauză.
La depoul Mămăligeşti, plăcuţele de la ferestre au fost bătute în piroane de fier, astfel încât să nu poată fi luate decât cu vagon cu tot.
Şi astfel, plăcuţele au rămas la locul lor, iar vacile au început să fete viţei normali.
*

Şi-a dat foc la mobilă
Tache Barţoi se întorsese acasă pe două cărări, zbierând din răsputeri Treceţi batalioane române Carpaţii! şi ducând în spinare un pomişor pe care se trudise o grămadă până îl smulsese din rădăcini. Nu băuse cine ştie ce la bodega Texas şi fii.

Vişinata cu care se cinstise zdravăn era făcută însă din spirt medicinal. Te dădea gata cât ai clipi din ochi şi, în plus, după ce te făceai praf, miroseai de la o poştă a asistentă medicală.

Beat mort, Tache Barţoi avea chef de scandal. Prima victimă fu poarta. Supărat că nu s-a deschis de cum l-a văzut, Tache Barţoi îi arse un picior zdravăn. Izbitura îi provocă o durere ascuţită, care-l secă la inimă. Furios de-a binelea, o scoase din balamale, o puse jos şi sări cu picioarele pe ea. Jucă ţonţoroiul până când un vecin în trecere pe acolo îi strigă:

- Las-o, măi, Tache! Nu vezi că e moartă deja?!

Sărind din cuşca pe care scria Câinele meu, dulăul se repezi spre el, gudurându-se. La vreo câţiva metri însă, simţind că-i ceva în neregulă o zbughi în grădină printr-o spărtură, gata-gata să-şi rupă şira spinării de scândura de sus. Astfel că Tache Barţoi, care socotise că va avea, în fine, pe cine să-şi reverse nervii, se mânie şi mai tare. Sub puterea acestei mânii îşi alungă nevasta de acasă. Îi păru rău, pentru că acum nu mai avea pe cine să chelfănească.

Rămase o clipă în mijlocul ogrăzii, rotind în jur priviri disperate. Casa scoase limba la el.

- Aha! îşi spuse Tache Barţoi şi, dând uşa de perete, intră în casă şi cără în mijlocul ogrăzii toate lucrurile dinăuntru.

Cu unele, ca, de pildă, patul şi şifonierul, se chinui să le scoată prin uşa care-i făcea în ciudă, desigur, pentru că altfel nu-şi explica de ce e atât de strâmtă. După ce le grămădi la un loc, le luă pe rând şi le tăie minuţios cu toporul, transformându-le în surcele. Turnă peste surcele o damigeană de gaz, cumpărată ca să scape de ploşniţe, şi le dădu foc.

Cu toporul în mână, păzi focul de vecinii care săriră să-l stingă. În nici jumătate de oră nu mai rămase din toată mobila decât o găleată de cenuşă. Apoi merse la gară, îşi luă bilet pentru Cluj şi se trezi abia a doua zi, în gara Dej, fără pantofi în picioare şi cu dureri de cap înspăimântătoare. Cu ultimii bani, se întoarse în sat. Intrând în casă nu-i veni să creadă ochilor: nu mai avea nimic.

Zadarnic încercară vecinii să-l convingă că el cărase mobila în ogradă şi-i dăduse foc. O ţinu una şi bună: că ştie el cine i-o făcuse. Drept pentru care depuse plângere la Poliţie împotriva celui care-i dăduse foc la mobilă. În locul numelui trecu însă puncte, puncte.