VIERU! CE NOROC SĂ FII ROMĂN!/ Întâmplări din Basarabia

După ’90 am început să merg în turnee cu Grigore Vieru şi cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, împreună cu trupa lui Ion, numită de el "Telefon"! Ion şi Doina aveau un grup de dansatori care făceau animaţie, grup format din fete şi băieţi, el intenţionând să înfiinţeze un teatru de revistă "Teodorovici".

Eu vă spun doar ce am aflat de la el atunci, la începutul anilor ’90. În toate proiectele lui Ion intra şi Grigore Vieru, cel care scrisese până atunci versuri pentru aproape toate cântecele lui şi continua să-i scrie. Noi ne întâlneam de regulă în holul hotelului în care eu eram cazat, dar şi la Doina şi la Ion acasă. Ne făceam planuri să cântăm împreună, Ion avea nişte idei senzaţionale, pentru mine destul de ciudate şi uneori mi se păreau foarte îndrăzneţe... ce visători mi se păreau aceşti oameni minunaţi! Visam să facem un turneu în Rusia... să ajungem până în Siberia! La toate discuţiile astea asista din umbră, în linişte, dar cu atât de atotcuprinzătoare-i personalitate şi prezenţă: Grigore Vieru! Nenea Grig, că aşa îi spuneam cu toţii, era atât de firav, încât puteai avea impresia că, dacă ridicai puţin tonul în prezenţa lui, i-ai fi putut face fără voia ta  rău. Eu nu l-am văzut niciodată încruntat, niciodată supărat, niciodată agitat... doar trist, nedrept de trist!

Aflasem că nişte copii au aruncat cu pietre spre el. L-am întrebat dacă e adevărat ce aflasem, şi mi-a zâmbit spunându-mi: "... Măi haiducule, ei au aruncat, dar mâna era a părinţilor, nu a lor, de la ei aflaseră copiii că eu visez la reîntregirea patriei-mamă... nu te gândi că-i cheamă Ion, Vasile sau Gheorghe... Serioja, sau poate Serghei e numele lor!". Mult m-au mai urmărit vorbele astea, dar câte aveam să mai aflu de la el? Visa la spectacole în România, asta îşi dorea el printre multe altele. Deseori ne aducea câte ceva de mâncare... de cele mai multe ori câte un pui sau vreo găină învelită în ziar şi obligatoriu un borcan mare cu vin negru, moldovenesc, al naibii de bun! Ion ducea paharul la gură şi îl lăsa jos gol! Straşnic om Teodorovici! Nu l-am văzut niciodată nici măcar ameţit! Eu eram cel care nu puteam ţine ritmul cu el! Vieru avea tot timpul în mâini: cărţi, caiete, foi goale, foi scrise, cuvinte corectate, cuvinte tăiate, versuri pe care cu uimire le citeam, pentru că nu mai întâlnisem astfel de îmbinări, sensuri şi adâncimi! Iată ce-mi aduc aminte: "Mai bine mă cunoaşte/ Cea care ura-mi poartă/ Ea ştie când şi unde/ M-am depărtat din poartă/ Prin care munţi voi trece/ Şi peste care ape/ Ce duc ascuns sub frunte/ Şi ce mai ţin sub pleoape/... Mă urmăreşte/ În tragica mea soartă/ Mă urmăreşte/ Cea care ura-mi poartă/..."

Mi-a oferit mai multe cărţi cu autograf, am primit mai multe poezii pentru ca eu să compun cântece. Am compus pe versurile marelui poet român un cântec chiar acolo, la Chişinău. L-am cântat imediat lui Ion Aldea şi Doinei, l-am imprimat la Radio împreună cu ei, l-am adus pe fiecare scenă din Basarabia acelor ani, era o perioadă când recitalurile mele începeau cu acest cântec, îl am pe undeva prin casă şi ţi l-aş putea da să-l asculţi dacă ţi-ai arăta cumva interesul, că acum e hilar să vii cu astfel de versuri, cu astfel de cântece! "Ce noroc să fii român!" Aşa l-a numit nenea Grig! "Nu te supăra, iubito, prima dragoste a mea/Este maica ce născutu-m-a,/ Vă iubesc pe amândouă, lângă voi cu drag rămân/Că aşa e sufletul român!/ Nu te supăra, iubito, prima dragoste a mea/ Este Prutul şi cu Dunărea,/ Vă iubesc pe amândouă, lângă voi cu drag rămân/ Că aşa e sufletul român!/ Nu te supăra, frumoaso, dar iubirea mea dintâi/ Nu sunt ochii tăi cei albaştri/ Este doina românească, este doina mea şi-a ta/ Ce mi-aprinde-n suflet lacrima!/Ce noroc să fii român/Într-o lacrimă cerească/Domn pe-o floare românească/Pe vecia ta stăpân!"