Vladimir Vladimirovici Gazprom

Criza dintre Moscova şi Kiev are câteva detalii interesante. În primul rând, ruşii dau o lecţie usturătoare politicienilor din fosta URSS care cred că o pot lua spre Vest de capul lor. Prin dorinţa clară de aderare la NATO exprimată la Summit-ul de la Bucureşti, Ucraina a stârnit mânia Rusiei. Care, pe mână germană şi franceză, a reuşit să blocheze intenţia Alianţei de acordare a statutului Membership Action Plan pentru Ucraina şi Georgia. În comunicatul final însă, Alianţa se angajează să respecte dorinţa celor două ţări şi să le integreze când vor fi pregătite.

Plecat spre Bucureşti ca preşedinte şi întors la Moscova ca prim-ministru, Vladimir Putin şi-a jurat în barbă să facă orice-i stă în putinţă să oprească cele două foste republici sovietice să adere la NATO. În mintea sa de spion sovietic, ţarul Vladimir consideră acest proces o mare ameninţare. Doamne fereşte să ajungă democraţia la graniţele Rusiei. Ar fi sfârşitul lumii pentru liota de generali şi miliardari care controlează discreţionar puterea la Kremlin.  

De când a ajuns în fruntea Rusiei, Putin se căzneşte să demonstreze că ţara sa rămâne o mare putere. Slabe speranţe. Câteva bombardiere învechite se plimbă în proximitatea spaţiilor aeriene americane şi britanice, mizând mai mult pe valoarea simbolică, de tip Război Rece, a ameninţării. Nişte nave din obosita flotă rusă ajung prin Venezuela, ca semn al puternicei Armate Roşii ce se vrea reînviată. Ca să se amăgească deplin, Rusia mujicului Putin calcă în picioare cu tancuri şi blindate şi mica Georgie, care a îndrăznit să ceară insistent intrarea în NATO şi să-şi apere propriul teritoriu. Ineficienţa militară clasică a Rusiei, în ciuda zecilor de miliarde de dolari pompate în ultimii opt ani, este însă contrabalansată de o armă foarte eficientă. Ţarul Vladimir foloseşte Gazprom ca pe cea mai eficientă armă de şantaj împotriva ţărilor care se rup de influenţa Moscovei. Cât timp ţeava de gaz rusesc ţine loc de ţeavă de tun, Putin e fericit. Poate influenţa politica internă în Ucraina, suflând în pânze rusofonilor lui Ianukovici, care promit ierni călduroase şi relaţii de acelaşi fel cu Moscova. În acelaşi timp, pedepseşte cu mare satisfacţie România şi Bulgaria pentru că au intrat în NATO şi au baze militare americane pe teritoriul lor. Iar Serbiei îi trage o ţeapă istorică, luându-i pe nimic compania naţională petrolieră NIS în schimbul unui sprijin politic în privinţa independenţei provinciei Kosovo. Nemaivorbind despre faptul că dezbină Uniunea Europeană, unde nemţii şi austriecii cântă cazacioc de bunăvoie, pe bani grei.

Războiul gazelor dintre Ucraina şi Rusia convine de minune Kremlinului. Pe Iuşcenko şi Timoşenko îi joacă din butoane, cu ajutorul unor ucraineni potenţi, oameni ai Moscovei. Dmitri Firtaş e unul dintre ei. Miliardar în euro, rezident la Londra, acţionar al societăţii intermediare de export RosUkrEnergo, ce are evident sediul în Elveţia. E omul Moscovei şi duşmanul numărul unu al Iuliei Timoşenko. Pisicuţa blondă care conduce guvernul de la Kiev zgârie destul de rău când vine vorba despre gaze. A fost şi ea implicată în astfel de afaceri şi ar dori ca importul de gaze din Rusia să se facă printr-o societate agreată de ea. Cu alte cuvinte, nişte miliarde de euro ar fi bune şi pentru cosiţele ei blonde. Apetenţa Iuliei pentru bani mulţi e încă o cauză a relaţiilor tensionate cu Gazprom. Pe lângă încărcătura evidentă în plan politic şi al securităţii, războiul Moscova – Kiev miroase puternic nu doar a gaz, ci şi a bani. Foarte mulţi bani.  

Pe noi, românii, ne afectează nu doar lupta mizerabilă pentru uriaşele comisioane ale traderilor cu gaz ruşi, ucraineni, turkmeni. Ci şi ura viscerală pe care Moscova o poartă unui spaţiu din care facem parte. Suntem membri NATO. Vinovaţi deci din oficiu.

De 19 ani aştept un creier salvator al politicii româneşti, care să acţioneze ferm pentru o componentă fundamentală a securităţii naţionale: independenţa energetică. Din cele câteva sute de miliarde de euro cheltuite din decembrie 1989 pe te miri ce, România nu a găsit de cuviinţă să aloce câteva şi pentru finalizarea Centralei Nucleare de la Cernavodă. Cu patru reactoare funcţionale şi consumatorii industriali adaptaţi la consumul unei astfel de energii, astăzi râdeam în nas Kremlinului. Şi deveneam un fel de salvatori ai sud-estului Europei, pentru că era destulă energie să şi exportăm. Până când securitatea naţională se va realiza deplin în componentele sale, suntem nevoiţi să telefonăm, în fiecare iarnă, la Moscova. Şi să cerem, într-o atmosferă caldă, tovărăşească, un pic de bunăvoinţă din partea generalului Vladimir Vladimirovici Gazprom, ţarul frigului din patria gazului.