x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vorbim împreună şi ne înţelegem separat

0
Autor: Tudor Octavian 09 Sep 2009 - 00:00
Din punct de vedere tehnic, în marile spectacole e posibil orice sau aproape orice. Pe scenă, de exemplu, e urcat un afon, care mimează cântatul, dar vocea pe care o aplaudă cu entuziasm publicul nu e a acestuia, e a lui Pavarotti. Din punct de vedere tehnic, spectacolul şi muzica sunt însă două lucruri diferite.

La începutul secolului al XX-lea, nimic din ce e azi la îndemâna oricui, din punct de vedere tehnic, nu era posibil. Pe scenă cânta chiar solistul de pe afiş. Acompa­niamentul era asigurat în chip necesar de o orchestră. Iar publicul ştia că spectaco­lul şi muzica erau totuna. Astăzi, n-am fi şocaţi dacă am afla că, în grandiosul spectacol al Madonnei, pe scenă n-a urcat nici o Madonnă, ci o sosie. Şi că totul n-a fost decât spectacol, cu atuul unei înzestrări tehnologice foarte bine pusă la punct.

Nu ştiu câţi din cei 60.000 de spectatori de la Podul Izvor pot fredona o melodie a Madonnei. În absenţa giganticei regii, muzica din spectacol contează mai puţin. Nici repertoriul lui Michael Jackson nu este de fredonat, aşa cum era fredonat cândva, nu cu foarte mult timp în urmă, repertoriul lui Adamo sau al Edithei Piaf, al lui Celentano sau Yves Montand. Spectacolele acestora erau în totul muzică. Tehnica de platou avea un rol complementar, doar cât să pună mai bine în valoare vocea şi melodia. Rapperii sau cum naiba s-or mai fi numind negrii care turuie un text cu un acompaniament la ritm şi mişcare nu vorbesc despre muzică, pentru că îi interesează numai spectacolul. Spectacolul contemporan abuzează de dicţionarul muzicii şi-l uzurpează. Cei trei tenori - Careras, Pavarotti şi Domingo - au reuşit pentru un timp să facă spectacol de stadion, dând încă prioritate muzicii, dar timpul formaţiilor de tenori s-a dus, şi azi muzica are numai un rol de însoţire în marele spectacol cu 50 de vagoane de utilaje şi decor. E ca un război, în care unii luptă cu arcul, iar ceilalţi cu tunuri.

Cu o voce în toate privinţele mai lu­cra­tă şi mai muzicală ca a Madonnei, mii de absolvente de Conservator se ma­nifestă într-un stimabil semiano­nimat. Julio Iglesias a dominat spectacolul cu far­me­cul unic al vocii sale şi cu melodii fredonate de milioane de oameni. Teh­no­logia a amestecat terme­nii într-o asemenea măsură, încât vorbim împreună -  cum spune un autor de paradoxuri - şi ne înţelegem separat.

Spectacolele de tip Madonna sunt, în principal, afaceri, nu artă. Ele pot să placă unui public foarte mare, aşa cum place unui număr foarte mare de consumatori mâncarea din rafturile Mall-ului, care e plină de înlocuitori şi contrafaceri. Ce nu e muzică nu înseamnă că e ceva rău. Numai că nu e muzică. Orice ecuaţie cantitativă gigantică, de tipul spectacolelor Madonna, trebuie să se cheme în temeiul a ceea ce chiar este: spectacol şi atât. Muzica e altceva.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de