Prin anul 1999 rămăsesem fără slujbă. Băteam pe la diverse uşi de redacţii să găsesc ceva de făcut, mă împrumutasem de la toate cunoştinţele posibile şi eram în căcat până-n sprâncene. Când m-a sunat un amic să-mi spună că un francez bogat vrea să scoată un săptămânal cultural şi caută redactor-şef, mi s-a părut că a picat o mană cerească. Deja făceam planuri şi eşalonasem restituirea datoriilor. Am căpătat numărul de telefon al francezului şi i-am cerut o întâlnire. Am stabilit să ne vedem a doua zi la 9 seara la o cârciumă cu nume de rege dac din buricul târgului.
TARABOSTES
Francezul nu a venit singur. O avea în chip de anexă pe Laura, traducătoarea lui. În timp ce mâncam, Jean-Marie, aşa îi spunea francezului, vorbea aiureli şi făcea scrimă cu cuţitul prin aer, împotriva unui duşman imaginar. Mi s-a părut că nu ştie ce vrea, bingănea ceva despre divinitate, frăţie creştină, se purta ciudat, mâinile i se învârteau ca elicea unui elicopter. Laura mi-a zis, pe româneşte, că e un fel de maniac religios şi că, de fapt, revista culturală o să fie o publicaţie de propagandă pentru o sectă neoprotestantă care încerca să se infiltreze pe "piaţa românească".
Mi-am dat seama că e un proiect ratat din punctul meu de vedere, dar mi-am şoptit în barbă că nu e politicos să mă ridic şi să plec aşa, pe pusă-masă. La felul doi, francezului i s-a părut că mănâncă o friptură de porc în loc de una de vită, cum comandase şi cum îi permitea religia, se pare. A început să zbiere la chelnerii deghizaţi în tarabostes, a aruncat pe jos cu farfuria, care s-a spart, şi striga întruna "merde". Cu o privire fixă, l-a apucat pe unul deghizat în Gerula de revere şi a început să-l scuture. Aprigii daci au reacţionat dându-i cu o tavă-n cap, mai ceva ca-n lupta de la Tapae.
Cum francezul era mare şi solid, a ieşit o bătaie în toată regula. Ca să nu o încasăm pe cocoaşă şi noi, nevinovaţi, am luat-o în braţe pe Laura care începuse să tremure şi ne-am îndreptat înspre uşă. Am ieşit auzind răcnetele de vită înjunghiată ale francezului. Nu am aflat niciodată cum s-a încheiat scandalul cu dementul parizian, fiindcă nu l-am mai sunat, iar Laura nu s-a mai arătat nici ea interesată de buşeli şi cafturi multiculturale prin cârciumi.
COFEINA, CALMANT
După ce ajunsesem la vreo 300 de metri de cârciumă, Laura îşi mai revenise. Mi-a spus că e măritată, are doi copii, iar soţul cam trage mâţa de coadă, fiind ca şi mine atunci, şomer, cauză din care ea trebuie să însoţească diverşi străini ciudaţi ca ghid şi traducător. Mi-a mai zis că pe ea o calmează cafeaua, în loc să o agite. Cum era destul de târziu şi nu era nici un bar nonstop prin preajmă, am invitat-o la mine acasă şi, culmea, a acceptat. Pe drum am luat-o pe după umeri, iar când am ajuns pe scări o pipăiam pe ţâţe. Nu a protestat nici măcar formal. Am deschis uşa şi plin de elan am vrut să o duc direct în dormitor. M-a oprit punându-mi o mână pe piept. A vorbit apăsat, cu un glas ferm: "Mai întâi cafeaua şi după aia mă...!".
Am pus un ibric pe aragaz (precizase să nu-i fac sub nici o formă ness), am turnat în ceaşcă şi am aşteptat. Şi-a sorbit tacticos lichidul maroniu, timp în care eu fierbeam mai rău decât o făcuse ibricul, apoi a început să se dezbrace molcom. Într-adevăr cafeaua avusese asupra ei un efect de extraveral. Mutra îi căpătase o expresie bleg-senină şi de muncit, am muncit numai eu, ea rezumându-se să geamă încetişor.
La sfârşit mi-a lăsat numărul de telefon şi mi-a spus că, din când în când în jurul orei prânzului, dacă nu are de lucru, o să poată trece pe la mine. Cică seara nu se prea putea, căci domnul care nu făcea nimic mai era şi gelos. O lăsase p-afară în noaptea cu pricina doar fiindcă nu aveau bani şi francezul îi dăduse în avans o sumă respectabilă.
RITUAL
În următoarele trei luni ne-am văzut de vreo şapte ori. Mă suna, mă întreba dacă-s acasă, venea, iar după ce intra pe uşă eu trebuia să pun de cafea. Niciodată nu a stat mai mult de o oră şi jumătate, o zbughea ori acasă la cei doi copii, ori să plimbe cine ştie ce francofon prin oraş. De fiecare dată se întâmpla cam la fel. Relaţia era destul de impersonală, nu apucam niciodată să ne povestim vieţile. După ce terminam, îşi aranja fusta în oglindă, se dădea cu pudră pe nas şi fugea ca din puşcă. În uşă spunea invariabil "merci de cafea".
Într-o bună zi, părea să fie ca de obicei. Am fost sunat, am venit acasă de la muncă (între timp îmi găsisem de lucru la un săptămânal satiric cu redacţia foarte aproape de casa mea), a apărut şi ea după vreo zece minute. M-am dus în bucătărie, am deschis cutia în care ţineam cafeaua şi am văzut că era goală. Nu credeam că o să urmeze un dezastru. I-am comunicat faptul că-i pot oferi, dacă vrea, un ness.
Laura s-a uitat lung la mine şi a spus că, fără lichidul care o liniştea, nu putem să facem nimic. Mai mult chiar, mi-a reproşat că nu ţin la ea şi cum am putut să nu fiu atent, că o desconsider. Şi-a luat geanta şi a plecat după ce mi-a aruncat o privire plină de reproş. Nu m-a mai căutat. Nu am mai auzit nimic de ea până în ziua de azi.