Iubiri. Ratări. Când noapte bună nu e bună

Iubirea mă uimeşte destul de des. Cel mai tare mă şochează cam cât poate ea să fie de oarbă. Poate să fie foarte, vă spun eu.
De pildă, mi se întâmplă frecvent să mă enervez pe individul cu care împart grijile. Sau cu care s-ar presupune că le-mpart. Şi pentru că asta nu se întâmplă totdeauna sau mai ales nu se întâmplă fix când am eu chef şi nevoie sau când am avut o zi-mpuţită sau când mă râcâie simptomele premenstruale, mă ia cu draci. Întâi pe şira spinării, din regiunea mijlocului în sus, apoi când ajunge în dreptul omoplaţilor se mută invariabil în partea din faţă. Inima începe să-mi palpite galopant, mă furnică undeva în zona braţelor, spre umeri, şi-apoi se instalează golul în stomac. Odată acesta din urmă cazat corespunzător în vintrele mele, iritarea urcă iute pe căile respiratorii superioare, până ajung s-o scuip afară, sub formă de reproşuri violente şi injurii nu tocmai decente.

ERORI. De obicei, individul este un bou insensibil, un ţăran indubitabil, un nerecunoscător patentat, în indiferent crud, un egoist autentic şi deci o piedică în calea fericirii mele cu care nu pricep de ce m-am legat de gât şi-am mai făcut şi-atâta tam-tam în jurul evenimentului. În general, boul e bou doar în momente critice, în restul timpului metamorfozându-se în chip absolut miraculos într-un soţ atent şi într-un tată iubitor.

Când e bou şi nu dă rapid din copite după cum rag eu, am senzaţia că, dacă n-aş fi creştină şi nu m-aş teme să-mi petrec restul vieţii într-o celulă mizeră înconjurată de lesbiene, criminale şi gardieni violatori, cum am văzut în filme, mai-mai ca i-aş crăpa puţin ţeasta. Doar că mă mai reţine ceva. Adică dragostea ce i-o port. Cu alte cuvinte, zbier de-mi dansează dantura-n gură, urlu de trezesc tot cartieru’ şi, cu toate astea, mai-mai că l-aş pupa niţel. Doar aşa, să mă răcoresc un pic, şi-apoi să ne-avem din nou ca soţii, să ne-mbrăţişăm şi să treacă. Asta aşa, sentimental vorbind, nu că nu m-ar irita îngrozitor lipsa lui de emoţie când vede că-i cer un lucru şi nu-l face. Pentru aia ar merita pedepsit. Dar cu măsură, nu-i aşa, că doar d-aia ne iubim.

Vedeţi ce zic? Eu una din cauza asta nu pot să întreprind o răfuială civilizată, cu făcut bagaje, cărat la mama, aruncat cu oale, spart pahare, sunat prietenii să vină martori, tăiat haine cu foarfeca şi ce aud că se mai face în cercurile curajoşilor. Pur şi simplu nu pot să mă culc suparată. Mi se pare că pierd timp preţios şi că poate mâine nu mai avem timp să ne iubim şi-am aruncat pe geam, inconştient, minute preţioase (în cazul nostru ore, deoarece gura mea nu poate să tacă dacă n-a lătrat în prealabil minimum două ceasuri).

CONCLUZII. Însă oricum se pare c-am greşit. Mă pornisem să demonstrez cum iubirea se-ntâmplă să fie cam oarbă, în cazuri comune, ca al meu, nu într-alea patologice, când dragul tău te bate măr, bea veniturile gospodăriei şi penetrează alte femei în patul conjugal.
Când colo, ce să vezi? Iubirea nu e oarbă. E doar ceva cam proastă.