Din însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu (II)

Socotim că este de un real folos tipărirea, în două pagini săptămânale, a Însemnărilor Zilnice din anul 1942 ale cunoscutului om şi scriitor politic Constantin Argetoianu.
Memorialistul Argetoianu este binecunoscut lectorilor din România şi nu numai, iar anul de foc 1942 grăieşte de la sine. Transcrierea textelor în revistă se face după manuscrisul olograf, aflat în posesia noastră. Scriitorul politic Constantin Argetoianu s-a născut la 3 martie 1871, în Craiova, şi a încetat din viaţă la 6 februarie 1955, în gulagul comunist din Sighetul Marmaţiei.

28 APRILIE 1944
Geneva, Hotel de la Paix
Cum am ajuns la Geneva, nu ştiu nici eu... Evident, n-am mai fost stăpân pe nervii mei, prăpădit de boală şi copleşit de evenimente... Astă-iarnă în ianuarie, nevastă-mea, prietenii mei şi mai ales Mihail Ralea, au stat de capul meu să plec pentru câteva luni, să nu fiu de faţă pentru schimbarea de regim... Riscam - ziceau ei - să fiu "suprimat" de nemţi la plecare, împreună cu oamenii independenţi mai de seamă ai ţării, ca să "facă golul" în momentul sosirii adversarilor lor...

Riscam să fiu curăţat de derbedeii care se vor înstăpâni fie şi numai pentru câteva ceasuri asupra Guvernului... Riscam, în fine, să fiu plictisit de ruşi, luat ca ostatic sau chiar şi deportat, în calitatea mea de fost prim-ministru şi de om politic cunoscut ca reacţionar...

Nevastă-mea a cerut lui Vlădescu (şeful Protocolului) un paşaport pentru mine, cu vizele necesare pentru Elveţia. M-am pomenit după câteva zile cu un paşaport diplomatic, vizat de nemţi şi de elveţieni... Tocmai atunci m-a picnit seria de accese de gută, care m-au aruncat la pat. N-a mai fost vorba de plecare şi am băgat paşaportul în sertar, iar ai mei nu m-au mai plictisit cu plecarea...

Deşi recunoşteam că argumentele prietenilor mei nu erau lipsite de temei, sufleteşte, orice idee de părăsire a ţării îmi era antipatică; la urma urmelor, ce riscam? Să-mi pierd viaţa? La 73 de ani era o eventualitate ce trebuia ţinută în evidenţă la orice ceas...

Am sosit la Sinaia într-un hal fără hal. Abia puteam să umblu, nevralgii acute în tot corpul nu mă lăsau să dorm mai mult de un ceas-două pe noapte - şi ploua, şi ploua ca în noiembrie. Frigul din casă şi umezeala de afară mă aruncaseră din nou la pat... Ralea a venit din nou să-mi spuie: "Pleacă! (cotropirea ţării de către ruşi părea iminentă). Nu pot garanta nimic în primele săptămâni! După o lună vin să te iau la graniţă cu un vagon ministerial!".

Mă aflam într-o situaţie inextricabilă. La Sinaia vedeam cum mă anchilozam pe zi ce trecea - la Bucureşti nu mă puteam duce, casa fiindu-mi dezorganizată şi piciorul meu nepermiţându-mi să mă duc în oraş să mănânc... La Breasta nu putea fi vorba să merg: acceptam în gândul meu să dau ochii cu căpeteniile ruseşti în Bucureşti, dar cu un "prapurcic" bolşevic, în provincie, nu! Şi mai erau şi oamenii de la Breasta...

Mai ştiam eu ce erau în stare să facă în clipele de anarhie inevitabile după plecarea unora şi înainte de sosirea altora? Mă simţeam atât de abătut încât rezistenţa mea faţă de perspectivele unei pribegii scăzuse mult...
Totuşi, nici de data asta n-am vrut să aud de plecare...

În Sâmbăta Paştilor m-am pomenit cu Ion Şoneriu, sosit din Elveţia şi primele lui cuvinte au fost: "Am venit să te iau. Plec înapoi în Elveţia duminica viitoare (Duminica Tomei) - am reţinut locurile în wagon-lit, dă-mi paşaportul să-ţi fac formele...". Nevastă-mea, Ralea, toţi cei din casă, pe capul meu... Vizele mele expiraseră, m-am gândit că duminică, luni şi marţi fiind Paşte, nu mai rămâneau lui Şoneriu decât patru zile pentru îndeplinirea formelor ce-mi erau indispensabile. 

"Pleci sigur duminică?", am întrebat pe Şoneriu. "Sigur - a fost răspunsul lui - am locurile în wagon-lit, şi după duminică ar fi prea târziu...". Toată lumea se aştepta ca ruşii să ajungă până în 10-15 zile la Bucureşti... I-am dat paşaportul, convins că nu va putea face nimic în câteva zile (dată fiind şi dezorganizarea de la Bucureşti), şi că vrând-nevrând voi rămâne în ţară şi de data asta... Şi nu m-am mai gândit la plecare!

A trecut toată săptămâna şi Şoneriu n-a mai apărut şi nu mi-a mai dat nici o ştire. Sâmbătă am aflat că pleca (după cum spusese) a doua zi, şi cum până seara nu mi-a comunicat nimic, m-am culcat liniştit - în liniştea osânditului la moarte "avec surseň"! La orele 11 noaptea, amicul Şoneriu a telefonat de la Palace Hotel că sosise cu toate actele în regulă... N-am închis ochii până dimineaţa... Dimineaţa a venit Şoneriu la mine. "Toate bune, i-am spus eu -, dar n-am un franc elveţian!" - "N-ai nici o grijă - a replicat el -, îţi aranjez eu toate...".

Nevastă-mea m-a hotărât să plec. Mă simţeam atât de prăpădit încât n-am mai avut putere să mă opun, şi duminică la orele 6 p.m. am părăsit Sinaia, cu Şoneriu, cu nevastă-sa, cu soacră-sa şi cu fiica nevesti-sii... Şi un milion de lei în buzunar (adică câteva mii de franci elveţieni) şi cu 65 de livre engleze, pe care mi le-a dat soţia mea...

Plecarea a fost lugubră. Am plecat, fiindcă mi-am dat seama că prezenţa mea printre ai mei, în halul în care mă aflam şi la vârsta mea, nu numai că nu le putea fi de nici un folos, dar mai era menită să atragă trăsnetul pe casa mea... Am avut impresia că şi ai mei se simţeau uşuraţi prin plecarea mea... Am plecat cu inima strânsă, întrebându-mă dacă-mi voi mai vedea vreodată ţara şi casa...

Am scris fiicei mele la Breasta, ca să o vestesc, mi-am luat ultimele dispoziţiuni atât testamentare, cât şi pentru lipsa mea - şi am păşit la sfârşitul vieţii în pribegie, printre străini...

Oribilă din punct de vedere moral, călătoria mea s-a săvârşit din punct de vedere material în condiţiuni neaşteptat de acceptabile. Până la Budapesta, călătorie aproape normală într-un "single" al Companiei Internaţionale WL. Dar cu adânci emoţii: ne întrebam cum vom trece prin toate zonele de atac ale aviaţiei anglo-americane... La Braşov am scăpat teferi, ca şi la Arad (unde fusese o alarmă cu două ore înainte, dar neurmată de atac). Teama noastră mare era însă la Szolnok (podul peste Tisa) şi la Budapesta, unde urma să ajungem pe la orele 2 p.m. a doua zi.

Pe drum am aflat că călătorii din ajun petrecuseră opt ore în adăpostul din gara Budapestei... Şi nu era numai teama unui atac împotriva noastră, dar şi teama unui atac care să fi precedat în fiecare loc trecerea noastră, să fi stricat linia ferată şi să ne silească să petrecem zile întregi în câmp, cu tot ce aveam, şi în Ungaria vrăjmaşă nouă, fără mijloace măcar de înapoiere...

În fine, ne-a ajutat Dumnezeu şi am ajuns la Budapesta teferi. Am ajuns însă cu trei ore întârziere; trenul pentru Viena nu ne aşteptase, şi a trebuit să stăm până seara la orele 8:20 (sosisem la orele 5) pentru ca vagonul "Mitropa" (în care ne mutaserăm înainte de a sosi la Budapesta, căci acesta mergea de la Bucureşti la Viena) să fie agăţat de un tren de persoane care ne-a dus până la graniţa germană de la Hegeshalom, unde am aşteptat trei ore ca să fim în fine porniţi cu un tren militar. 

Am ajuns la Viena la orele 9 dimineaţa (în loc de orele 9 seara, cum ar fi trebuit să sosim). Hegeshalom-ul a fost bombardat groaznic (era acolo o fabrică de avioane Messerschmidt) cu două zile înainte... Noi am scăpat însă fără reprezentaţie... La Viena, trenurile militare neavând voie să intre în gară, am fost debarcaţi la distanţă, şi n-am coborât din vagon până n-au defilat în faţa noastră cei 3-4.000 de "permisionari", într-un hal fără de hal, care veneau de pe fronturi, şi la trenul cărora fusesem agăţaţi...

Debarcarea noastră a fost înfiorătoare: familia Şoneriu avea 62 de colete, Assan (George, care călătorea cu Magda Diamandi) 22, iar eu 5. N-am fi putut niciodată să ne descurcăm (în Viena nu mai există nici taximetre, nici trăsuri, nici hamali) dacă tot personalul Consulatului (mobilizat de Şoneriu) n-ar fi venit înaintea noastră cu un camion şi mai multe trăsuri particulare... Atât personalul reprezentanţei noastre din Viena, cât şi cel din Budapesta au fost de o amabilitate neaşteptată faţă de noi.

Numele meu să le mai fi spus ceva bieţilor oameni pierduţi în nedumerirea ceasului prezent, ca şi în aceea a ceasului de mâine? În tot cazul, eu nu mai reprezentam nimic în ceasul de faţă şi atât de puţin, probabil, în nădejdile de mâine...

La Budapesta, ministrul nostru Filotti a venit şi ne-a ţinut de urât în gară, cât am stat acolo, toţi cu frica în sân să nu sune alarma. La Viena, consulul general Stănescu, viceconsulul Cazan, toţi oamenii de serviciu de la Consulat mobilizaţi pentru bagaje... Viena mi-a părut o necropolă. Aproape nici un om pe stradă; două, trei figuri triste la fiecare sută de metri. Prăvăliile închise, sau goale, numai cu galantar la stradă pentru ochii lumii şi nimic în rafturi. Am tras la Mérssel.

Odaie bună, baie, apă caldă, dar nimic încălzit, deşi era frig al dracului... La dejun am fost poftit de consulul general Stănescu la Consulat. Era acolo şi Arhiducesa Ileana, şi madam Şeicaru cu ginerele Cişmegiu, şi fostul consul general Flondor cu soţia... Dejun acceptabil. Seara la hotel am avut un ceai şi "ce mai îmi puteau da". Mi s-au adus patru felii de "Wurst", o porcărie inconsumabilă...

Am părăsit acest loc de tristeţe luni dimineaţa la orele 7:30 (Westbanhof). Vagon direct până la Feldkrich, unde am ajuns seara la orele 8. Vamă, oameni plini de politeţe. La orele 9, ora elveţiană, am sosit la Buchs. Lumină, mâncare, băutură - pace! Am mâncat bine şi m-a culcat într-o cameră rece în vila dlui Wys, antreprenorul bufetului gării, om simpatic şi plin de haz. Îmi reţinuse camera V.V. Pella, telefonic din Berna.

Pe când mâncam mi-a mai telefonat şi mie să mă salute pe pragul Elveţiei... Mi-au telefonat şi Gebleştii de la Geneva! Toate au mers bine şi în această zi de călătorie, cu toate că numai eu ştiu cum am trecut prin Linz (Hermann Göring Werke!...) şi prin Salzburg - şi cât mi-a fost de frică să nu găsim linia întreruptă la Innsbruck.
Joi dimineaţă la orele 8:10 am plecat din Buchs, şi la orele 16:06 am fost în Geneva, unde am coborât la Hotel de la Paix, camera nr. 7. Şi aşa am început pribegia mea...

(Va urma)