Din însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu (XXXII)

Memorialistul Argetoianu este binecunoscut lectorilor din România, şi nu numai, iar anul de foc 1942 grăieşte de la sine. Transcrierea textelor în revistă se face după manuscrisul olograf, aflat în posesia noastră. Scriitorul politic Constantin Argetoianu s-a născut la 3 martie 1871, în Craiova, şi a încetat din viaţă la 6 februarie 1955, în gulagul comunist din Sighetul Marmaţiei.

"1942, Joi, 12 februarie
Un comunicat special german ne-a adus ieri după-amiază la cunoştinţă căderea Singapore-lui... Cea mai importantă citadelă britanică din Extremul Orient n-a rezistat decât 52 de ore atacului japonez! Se pune întrebarea de ce s-au cheltuit 30 milioane de lire sterline ş 30 miliarde de lei pentru fortificarea acestei poziţii strategice, dacă era menită să nu reziste nici cât Hong-Kongul? Consecinţele imediate ale căderii Singapore-lui, sunt: drumul liber pentru japonezi spre cucerirea Indiilor Neerlandeze şi tăierea comunicaţiilor directe engleze între Pacific şi Oceanul Indian. Mă tem că dezastrul de la Singapore să nu mai aibă şi altă urmare: prăbuşirea lui Churchill şi a Guvernului său şi înlocuirea lui printr-un Guvern de stânga, laburist, frate de cruce cu comuniştii din Moscova...

Un Guvern tip Cripps! Atât ne-ar mai lipsi, bolşevism implantat şi în Anglia, şi prin urmare în toată lumea occidentală... Să sperăm că nervii englezilor vor fi şi de data asta destul de tari să încaseze un dezastru mai mult - şi că Churchill va rămâne în fruntea Guvernului...

Singapore-le a căzut în ziua în care la Tokio se ce­lebra a 2602-a aniversare a întemeierii Imperiului - parcă ar fi fost pe comandă! Incontestabil, deocamdată norocul, şi Zeii sunt cu japonezii.

În Universul de azi, Seişanu comentează operaţiunile săvârşite în cursul iernii pe frontul rusesc, demonstrează pe baza hărţii publicate în Völkischer Beobachter că străduinţele bolşevicilor de a schimba situaţia strategică pe acest front n-au dat nici un rezultat şi cere cititorilor lui să controleze afirmaţiile sale pe harta reprodusă sub articolul său, după ziarul nemţesc. Sub articolul său, şi în tot ziarul, nu e însă nici o hartă. Am cumpărat şi celelalte ziare de dimineaţă - nimic. Va să zică Cenzura a împiedicat publicarea hărţii... De ce? Dacă la Berlin se consideră oportună publicarea liniei frontului, de ce se interzice la noi?

Fiindcă suntem mai discreţi sau fiindcă suntem mai proşti? În tot cazul, cenzura noastră e tâmpită. Aceeaşi observaţie şi cu prilejul călătoriei lui Antonescu. Tot Bucureştiul ştie de ieri că Mareşalul Antonescu a plecat luni la orele 14 însoţit de Killinger, cu un tren special la Berlin şi de acolo la Marele Cartier german. Toată lumea o ştie, dar nici marţi, nici ieri, nici azi - nici vorbă în ziare sau la Radio. Politica aceasta de dispreţuire a opiniei publice e şi mai tâmpită... Cu privire la conflictul dintre Antonescu şi Statul Major, am mai aflat din izvor neîndoielnic, date care complectează pe cele deja notate în aceste «Însemnări». Scrisoarea lui Hitler despre care mi-a vorbit Tătărescu e scrisoarea trimisă prin misiunea care a adus «automobilul» lui Antonescu; în această scrisoare, la sfârşit, după mulţumiri pentru prietenia reală şi pentru concursul dat, Führerul mai mulţumea Mareşalului pentru armata română care se va încadra în primăvară, pe front, în rândurile armatelor germane.

Ajunsă la Statul Major, scrisoarea Führerului a produs cea mai mare nedumerire. Nu se convenise să se trimită nici 5 divizii în primăvară - povesteşte informatorul meu, un general de la chiar Statul Major. Se convenise dimpotrivă, să se retragă toate trupele române de pe front, să intre la refacere până în august şi să fie complectat şi armamentul până la acea dată. În gândul lui Iacobici era că odată ajunşi în august, concursul nostru n-ar mai fi cerut. Planul refacerii trupelor noastre fusese aprobat şi de Antonescu şi de nemţi, care începuseră deja să ne trimită instructorii necesari. Mai mult decât nedumerit, Iacobici s-a dus la Mareşal să-i explice, înarmat cu un Memoriu, imposibilitatea în care ne aflam de a trimite în primăvară trupe pe front. Antonescu n-a vrut să intre în nici o discuţie cu Iacobici şi a adăugat cu violenţă «că n-are să dea lămuriri subordonaţilor săi despre hotărârile sale şi că, dacă generalul Iacobici nu le aprobă, n-are decât să tragă consecinţele...». Faţă de această ieşire neaşteptată, Iacobici şi-a dat pe loc demisia, care a şi fost acceptată. La plecarea generalului, când acesta era cu mâna pe clanţă, Mareşalul i-a strigat: «Când va fi să plec de aci, voi lăsa un memoriu în care voi arăta pentru ce am consimţit să mai trimit armata pe front!». Informatorul meu punea această declaraţie enigma­tică în legătură cu altă scrisoare a lui Hitler, anteri­oară, scrisoare pe care el o văzuse şi în care Führerul afirma că de la prima întrevedere avută şi-a pus încrederea şi toată prietenia în Antonescu, a cărui inteligenţă şi lealitatea l-au impresionat; că a fost încântat să constate ulterior că nu se înşelase şi că această încredere şi prietenie le-a revărsat asupra în­tre­gului popor român. Hitler adăuga că aceste sentimente sunt din puţinele pe care el nu le va schimba niciodată...

Informatorul meu se întreba dacă nu cumva Führerul n-a făgăduit ceva lui Antonescu, făgăduială despre care Mareşalul nu poate vorbi... Să nădăjduim şi noi, mai întâi, că Hitler ne-a făgăduit ceva (nu poate fi vorba decât de Ardeal) şi apoi, că va fi în stare să realizeze făgăduielile sale. Atât informatorul meu, cât şi alţii care au văzut acum în urmă pe Antonescu, mi-au spus că e într-o stare îngrozitoare de nervi... E semiturbat. Dar enervarea lui n-ar fi pri­ci­nuită de evenimentele de pe front sau de în­curcăturile cu Germania, ci de hoţiile pe care le con­sta­tă atât printre funcţionarii civili, cât şi printre mi­li­tari, şi pe care nu le poate stăvili... Cinstit cum e, pricep indignarea lui faţă de potlogăriile zilnice pe care le constatăm şi care sunt de zece ori mai scandaloase decât cele săvârşite pe timpul lui Carol al II-lea - dar mă întreb de ce tolerează şi el hoţi, samsari şi bandiţi până şi printre intimii lui? Mentalitatea ce domneşte la Ministerul Înzestrării e din cele mai ciudate. După domnii aceştia, orice întreprindere industrială care lucrează cu beneficii e necinstită! Îndrumătorul numit la fabrica de avioane Set, o întreprindere din cele mai merituoase pusă în picioare de români, a cerut direct să i se arate toate beneficiile pe care le-a realizat de la 1935 încoace şi a ameninţat pe Zamfirescu cu trimiterea în lagăr fiindcă a fost la târgul de mostre din Lipsca, fără autorizarea Ministerului Înzestrării!!!... Pe bietul Zamfirescu l-a scăpat Marinescu, ministrul Economiei (care mi-a povestit întâmplarea), declarând generalului Dobre că-l tri­misese el pe zisul Zamfirescu la Lipsca..."