Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Construcţiile săpate în piatră, cele care promiteau un început glorios în domeniul arhitecturii, au devenit peste milenii adevărate minuni ale unor civilizaţii de mult apuse.
Construcţiile săpate în piatră, cele care promiteau un început glorios în domeniul arhitecturii, au devenit peste milenii adevărate minuni ale unor civilizaţii de mult apuse.
De-a lungul mileniilor, arhitectura locuinţelor şi cea a locurilor de rugăciune a îmbrăcat multe forme. Dacă în vremurile preistorice omul se mulţumea cu o simplă peşteră, o colibă sau un cort, care îl apărau de vânt, ploaie şi arşiţă, în timp creaţiile arhitecturale au explodat în forme şi motive variate. Din păcate, multe dintre adăposturile preistorice nu s-au mai păstrat până astăzi.
Citește pe Antena3.ro
Ne-au rămas însă minunile arhitecturale sculptate în stâncă. Nevoia de frumos s-a manifestat dintotdeauna. O simplă peşteră nu mai era de ajuns, aşa că omul a căutat să-şi amenajeze un loc unde să se simtă mai confortabil. Aşa a apărut arhitectura săpată în piatră uneori confundată cu arhitectura monolitică – stil arhitectural în care clădirea este tăiată sau excavată dintr-un singur bloc de material.
Cele mai frumoase exemple de arhitectură monolitică se regăsesc şi astăzi în India, Turcia, Etiopia şi Iordania. Dar şi în România şi în împrejurimi – locuri care adăpostesc mănăstiri şi chilii tăiate în peretele dur al munţilor. India deţine primul loc în ceea ce priveşte numărul de construcţii săpate în stâncă, dar, uimitor, începuturile istoriei acestei tehnici provin din Africa şi datează din anul 1280 î.Hr. Primele mărturii scrise despre un monument tăiat direct în piatră sunt originare din Egipt şi vorbesc despre templul lui Ramses al II-lea, edificiu cunoscut mai degrabă sub numele de Abu Simbel. Astăzi, Abu Simbel se află pe malul Nilului, la graniţa Egiptului cu Sudanul, la aproximativ 300 de kilometri de oraşul egiptean Aswan.
Singurătate
Şi Turcia are cu ce se mândri. În secolul al V-lea, licienii au ocupat partea de sud a vechii Anatolii, astăzi teritoriu turc. Urmând modelul “construcţiilor” din Africa, aceştia au clădit sute de morminte în munţi, cum sunt cele de la Dalyan. Structuri uimitoare au lăsat posterităţii şi etruscii din Italia de astăzi, care au săpat mormintele în stâncă din Tarquinia, precum şi nabateenii din Iordania, care au construit un întreg oraş în inima stâncilor galben-portocalii ale canioanelor din Petra.
În India ne putem referi mai mult la sculpturi în stâncă decât la arhitectură în stâncă. Istoria lor începe cu primele construcţii realizate de călugării budişti şi jainişti, care se izolau de oraşele zgomotoase şi decăzute, refugiindu-se în cavităţile dealurilor din apropiere. Astfel de structuri se găsesc astăzi în jurul oraşului Nasik, unde arhitectura este distinctă pentru fiecare construcţie. Toate au însă săli de rugăciune (sau “chaitya”) şi mănăstiri (sau “vihara”). Cele mai impresionante sunt templele de la Karle, remarcabile prin asemănarea lor deosebită cu structurile din lemn. Până şi şuruburile sunt confecţionate din piatră. În jurul anilor 600-900 d.Hr., oraşul Mahabalipuram, din regiunea Pallavas, avea să devină gazda unui experiment de mărimi impresionante: găsirea celei mai potrivite forme de templu. Acesta a dus la sculptarea, în dimensiuni reduse, a celor Şapte Pagode din oraşul actual. Artiştii acelor vremuri au pus bazele stilului dravidian, preluat în evul mediu pe întregul teritoriu de sud al Indiei. Pagodele din Mahabalipuram, nu foarte înalte, cea mai mare măsurând 40 de metri, sunt astăzi îngropate pe jumătate în nisip. Dintre templele sculptate în stâncă demne de amintit sunt Peşterile Bhaja, Peterile Karla, Bedse, Kanheri şi Ajanta. Acestea au fost construite în jurul secolelor al II-lea, al III-lea î.Hr.
Peşterile de la Ellora constituie un exemplu deosebit de arhitectură. “Scobite” în faţada verticală a dealurilor Charanandri, acestea sunt compuse dintr-un conglomerat de temple budiste, jainiste şi hinduse construite între secolele al V-lea şi al X-lea d.Hr. Grotele hinduse au fost construite începând cu secolul al VII-lea d.Hr., de-a lungul mai multor generaţii. Peştera 16, numită şi Kailasa sau Templul Kailasanatha, este piesa de rezistenţă a acestui tip de arhitectură indiană. Menită să aducă aminte de Muntele Kailash, casa Zeului Distrugerii Shiva, structura complexă – aşezată pe mai multe etaje – pare o construcţie de sine stătătoare. A fost însă sculptată dintr-o singură piatră şi a necesitat înlăturarea a 200.000 de tone de material. În curtea interioară a templului, în faţa clădirii centrale, se află, ca de altfel în toate templele tradiţionale dedicate Zeului Distrugerii, o imagine a taurului sacru Nandi, protectorul cirezilor şi al porţilor templelor lui Shiva. La baza întregii structuri se găsesc sculptate imaginile unor elefanţi care par să ţină tempul în spate. Sanctuarul este împodobit cu sculpturi ale diverselor zeităţi. În stânga intrării, majoritatea sunt Shaivaite, adepte ale lui Shiva, iar în dreapta, zeităţile sunt Vaishnavaite, adepte ale lui Vishnu, zeu asociat conservării şi protecţiei. Construcţia templului a început în timpul domniei lui Krishna I (757-773) şi a durat 100 de ani.
Oraşele subterane
În Cappadocia, vechea Anatolie, povestea oraşelor subterane începe din vremuri preistorice, când oamenii se adăposteau în stâncile vulcanice pentru a se apăra de atacurile animalelor sălbatice. Mai târziu, aceste labirinturi subterane aveau să servească drept cale de scăpare pentru creştinii din perioada persecuţiilor romane. Intrările în galeriile subterane erau modelate în piatră, astfel că erau greu de observat de necunoscători. Datorită faptului că erau nevoiţi să petreacă mult timp ascunşi în adâncuri, creştinii au construit în Cappadocia adevărate oraşe subterane, care conţineau camere pentru provizii, biserici, mănăstiri, fântâni, coşuri de ventilaţie, toalete etc. Camerele erau conectate între ele prin tuneluri înguste, în care încăpea doar o singură persoană. Dintre cele aproximativ 200 de orăşele subterane din Cappadocia, Derinkuyu şi Kaymakli sunt considerate cele mai bune exemple de oraşe construite pe mai multe niveluri. Cele mai vechi scrieri care menţionează oraşele subterane aparţin lui Xenophon, fost soldat, mercenar, admirator al lui Socrate şi autor al mai multor scrieri istorice. Acesta vorbeşte despre oamenii din Anatolia care trăiesc sub pământ, în case destul de mari, unde, alături de familii, stăteau şi animalele domestice şi mai există loc şi pentru depozi-tarea hranei. Un exemplu în acest sens îl constituie Derinkuyu, un oraş ridicat pe şapte etaje construite până la o adâncime de 85 de metri.
Viziuni în China
În China, în schimb, totul se află în strânsă legătură cu legenda. Construcţia templelor din grotele Mogao, Yungang şi Longmen s-a născut, aşa cum amintesc astăzi legendele, din viziunile unui călugăr budist despre crearea a 1.000 de statui ale lui Buddha. În anul 366, pentru a-şi împlini viziunea divină, călugărul a început săpăturile în piatră, dând naştere celor mai frumoase sculpturi budiste din China. Construite pe Drumul Mătăsii, la intersecţie de culturi şi religii, cele aproximativ o mie de statui fac dovada unei munci istovitoare de o mie de ani. Se pare că tehnica arhitecturii în stâncile munţilor a ajuns în China prin intermediul căilor de comerţ, cum este şi Drumul Mătăsii, ceea ce explică poziţia templelor.
Biserici în pământ
Şi în nordul Etiopiei, în Lalibela, întâlnim un complex de structuri sculptate în piatră, pe modelul templelor din Ellora, cu interiorul şi exteriorul atent “modelate”. Sculptate în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, acestea sunt cele mai noi edificii ale arhitecturii tăiate în stâncă. La Lalibela, singurul oraş din Etiopia cu populaţie creştin-ortodoxă, se regăsesc unele dintre cele mai fascinante biserici monolitice, majoritatea construite în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Istoria acestor locuri aminteşte că cele 12 biserici monolitice de la Lalibela au fost construite sub domnia primului conducător al oraşului – Gebre Mesqel Lalibela, din dinastia Zagwe, însă se presupune că săpăturile au durat totuşi până în secolul al XIV-lea. Arheologii încă îşi dispută opiniile în legătură cu aceste construcţii ridicate în mijlocul unor gropi uriaşe, acolo unde pământul este rece şi umed, care ofereau credincioşilor suficientă apă. Există scrieri care spun că oamenii acelor timpuri au dezvoltat un sistem artezian extrem de bine pus la punct, de unde se alimentau şi alte comunităţi din împrejurimi.
Frumuseţea Basarabiei
Arhitectura săpată în stâncă nu a cunoscut frontiere. Exemple în acest sens se regăsesc chiar şi în actuala Europă de Est. Într-un univers dominat de religie, de arhitectura săpată în piatră s-au folosit în special călugării dornici de singurătate pentru comuniunea cu Dumnezeu. Orheii Vechi, din Republicia Moldova, un teritoriu unde legenda se împleteşte cu istoria, adăposteşte mănăstiri tăiate în piatră, dar şi lăcaşe demult uitate. Unde piciorul omului nu mai poate ajunge, istoria încetează să mai curgă. Printre cele mai cunoscute sunt Schitul Bosie şi Mănăstirea Peştera care au fost, de asemenea, ameninţate cu uitarea timp de două veacuri, de la începutul secolului al XIX-lea.
Meleagurile Basarabiei nu încetează să uimească. La Saharna, vizitatorii se întâlnesc cu alte legende, alte povestiri care îi leagă de locurile arhaice. Istoria schitului rupestru de la Saharna începe din secolele al X-lea şi al XII-lea, dar povestea sa exactă nu este cunoscută. Legenda spune că unui credincios i s-a arătat într-o noapte, pe stânca Grimidon, chipul Maicii Domnului. Urcând să vadă ce e acolo, călugării au descoperit urma unui picior în piatră. Fiind considerat un semn divin, nu după mult timp ei au construit în acel loc o biserică. Astăzi, lăcaşul este accesibil doar printr-o potecă îngustă, care traversează Râul Saharna.
Cum legenda se împleteşte mereu cu istoria, Mănăstirea Ţipova din Republica Moldova se naşte dintr-un amalgam de personaje reale şi întâmplări poate imaginate. Acesta este locul în care se presupune că Ştefan cel Mare s-ar fi căsătorit cu Maruşca, fiica unui boier de pe meleagurile Ţipovei. Maruşca apare şi în documente ca soţia nelegitimă a lui Ştefan. În această mănăstire pereţii s-au surpat. Trecerea între camere era facilitată de prispe. Acum însă şi acestea sunt distruse, iar tranzitul se realizează prin nişte găuri înguste în piatră. Existenţa mănăstirii se presupune că datează dinaintea creştinării locurilor, pristolul lăcaşului fiind un posibil altar de jertfă într-un templu dacic.
