Misterele Mercurului

De mai bine de 30 de ani, oamenii de ştiinţă au încercat să pătrundă în tainele planetei Mercur, studiind cu intensitate cîmpiile netede şi cîmpul magnetic al acestui corp ceresc. Ultimele informaţii primite de pe Mercur au desluşit misterul

De mai bine de 30 de ani, oamenii de ştiinţă au încercat să pătrundă în tainele planetei Mercur, studiind cu intensitate cîmpiile netede şi cîmpul magnetic al acestui corp ceresc. Ultimele informaţii primite de pe Mercur – în ianuarie anul acesta – au desluşit misterul: formele de relief ale planetei au fost determinate de vulcani, iar în centrul ei există o activitate magnetică deosebită.

Sonda spaţială Messenger a Agenţiei Spaţiale Americane (NASA) şi-a făcut debutul pe Mercur în 14 ianuarie, parcurgînd aproximativ 200 de kilometri pe suprafaţa planetei. Această misiune istorică avea să încheie disensiunile dintre oamenii de ştiinţă, care de trei decenii au încercat să pătrundă în tainele Mercurului. După primul său zbor pe planetă, Messenger a strîns o serie de informaţii, multe dintre ele confirmînd existenţa vulcanismului (o sumă de procese geologice legate de erupţiile vulcanice – n.r.). Vulcanismul a fost considerat mult timp ca fiind o forţă majoră care modelează planetele terestre, stîncoase. În prezent, vulcanii continuă să facă ravagii pe Terra, pe Marte se poate să fie încă activi, iar Venus e plin de vulcani vechi.

Naveta Messenger a fost trimisă în misiune în zonele în care, în urmă cu 34 şi, respectiv, 35 de ani, Mariner 10 a fotografiat aproximativ 45% din supfraţa planetei. Mai evoluată din punct de vedere tehnologic, Messenger a acoperit de data aceasta şi alte zone la care Mariner 10 nu a avut atunci acces. Misiunea de la începutul acestui an a vrut să demonstreze că datele adunate în urmă cu 30 de ani erau într-adevăr corecte. Controversa asupra originilor cîmpiilor netede de pe Mercur datează, de fapt, din 1972, cînd naveta echipajului de pe Apollo 16 a

sugerat că formaţiunile geografice joase de pe Lună au fost formate cu ajutorul materiilor provenite de la impacte majore, care au produs iniţial bazine netede. În 1975, cînd Mariner 10 a transmis la sol imagini cu astfel de cîmpii plate existente şi pe Mercur, unii cercetători au susţinut că această planetă a avut aceeaşi soartă ca şi Luna. Dar au existat şi idei conform cărora cîmpiile netede de pe Mercur au fost formate din erupţiile vulcanice. Numai că lipsea un factor extrem de important – elemente vulcanice. Întrebarea în jurul căreia oamenii de ştiinţă au discutat intens timp de mai bine de 30 de ani a fost: vulcanism sau topire la impact?

Imagini de pe Mercur luate de Mariner 10 au arătat secţiuni de cîmpii netede. Oamenii de ştiinţă au speculat că acestea ar putea fi depozite vulcanice, similare cu mările bazaltice de pe Lună. Dar, spre deosebire de aceste mări, cîmpiile sînt luminoase, nu întunecoase, raportat la mediul înconjurător. Testele făcute de Apollo 16 au arătat că Luna este acoperită de astfel de cîmpii luminoase, dar, potrivit experţilor, aceste formaţiuni reprezentau de fapt brecii de impact, adică roci în alcăturirea cărora intră fragmente de roci colţuroase de dimensiuni mari şi ciment de natură sedimentară sau eruptivă.

Noile imagini luate de sonda Messenger în bazinul Caloris de pe Mercur arată mai multe cratere de dimensiuni reduse, acoperite cu material. Aceste formaţiuni au fost formate cu mult timp după apariţia bazinului pe suprafaţa planetei. Ulterior, erupţiile vulcanice "au scuipat" lavă în bazinul Caloris. Messenger a fotografiat şi un aşa-numit "vulcan-scut", cu pante înclinate, aflate în interiorul Calorisului. Vulcanul are aproximativ 95 de kilometri diametru.

James Head de la Universitatea Brown a ştiut că vulcanismul a dus la apariţia cîmpiilor netede imediat ce a primit imaginile luate de Messenger.

Cît despre cîmpul magnetic al planetei, specialistul american spune că, deşi la suprafaţă Mercur este sărac în fier, nucleul său este bogat în acest metal. Această planetă – singura din sistemul nostru solar care, în afară de Terra, are cîmp magnetic – este bipolară ("ca şi cînd ar avea o bară magnetică gigantică înţepenită în interiorul său").

Lună cu inel

Astronomii au descoperit primul inel în jurul unei Luni a planetei Saturn. Timp de 300 de ani, oamenii de ştiinţă au crezut că această planetă este singurul corp din sistemul nostru solar care este înconjurat de inele. În 1989, ei au aflat că şi Jupiter, Uranus şi Neptun beneficiază de această caracteristică. Acum, naveta Cassini a descoperit că Rhea, cea mai mare dintre Lunile lui Saturn, este şi ea înconjurată de un inel. În mod normal, astfel de inele apar în cazul în care există resturi spaţiale (formate dintr-o coliziune cu un corp ceresc de mici dimensiuni sau rămase acolo de la formarea sistemului solar) şi gravitate suficientă ca să atragă aceste resturi şi să le ţină locului. În cazul Rhea, resturile fie au apărut recent, astfel încît Saturn "nu a avut timp" să le atragă asupra sa, fie această Lună are capacitatea de a reţine aceste resturi.
 

Jason-2 analizează Oceanul Planetar

Satelitul Jason-2, trimis în spaţiu cu misiunea de a studia oceanele Pămîntului, a ajuns pe orbită. Potrivit Centrului de studii spaţiale (Cnes) din Paris, satelitul franco-american, al cărui rol constă în măsurarea nivelului oceanelor de pe Terra, s-a oprit din urcare cînd a atins altitudinea de 1.336 de kilometri. Jason-2 va zbura în tandem alături de frăţiorul său mai mic, Jason-1 (în serviciu din 2001), timp de cîteva luni şi va trebui să culeagă informaţii legate de măsuri precise ale evoluţiei nivelului oceanului planetar înainte de a atinge cotele impresionante anunţate deja de climatologi.

Teorie confirmată

Albert Einstein a avut dreptate în ceea ce priveşte relativitatea generală. O serie de studii efectuate pînă în prezent de o echipă de cercetători de la Universitatea McGill arată că această teorie a lui Einstein se aplică şi în cazul sistemelor binare de pulsari. Aceste sisteme de pulsari verifică "perfect relativitatea generală într-un cîmp gravitaţional puternic", a declarat unul dintre cercetători.

Încă şase ani de misiune

Peste aproximativ două luni, sonda Rosetta va survola asteroidul Steins, în drum spre destinaţia finală, la care va ajunge în 2014 – cometa 67/P Ciurimov-Gherasimenko (aflată la o distanţă de 675 de milioane de kilometri distanţă de Terra). Potrivit Agenţiei Spaţiale Europene, Rosetta a fost lansată în urmă cu patru ani, dar în martie 2007 a fost trecută în stare de hibernare pentru a-i pune la punct cîteva subsisteme. La 5 septembrie, sonda va trece pe lîngă Steins cu o viteză de 8,6 kilometri pe secundă şi la o distanţă de circa 800 de kilometri. 

Cometa cu diamante

Mai mulţi cercetători americani au descoperit, în partea de est a Statelor Unite, cu precădere în Ohio şi Indiana, mai multe minerale străine acelor locuri, dar familiare Canadei. Potrivit studiilor, particulele de metale preţioase şi diamantele găsite în SUA fac dovada că, în urmă cu 13.000 de ani, ele ar fi fost aruncate de o cometă care a lovit zona de astăzi a Canadei. În Ohio nu există nici o mină cunoscută de aur sau de argint. Cum au ajuns acolo? Probabil cu ajutorul ploii de particule şi al materialelor aruncate de o cometă cu un diametru de cinci kilometri, care a lovit Canada acum 12.900 de ani.

Endeavour, ultimele curse

Ultimul zbor al navetei spaţiale Endeavour a NASA va avea loc la 31 mai 2010, a anunţat NASA. Naveta are programate încă două zboruri pînă la această dată – la 8 octombrie şi 10 noiembrie 2008 va zbura către Staţia Spaţială Internaţională. Naveta va mai efectua alte cinci zboruri programate în 2009 şi trei în 2010. Cu patru luni înainte de retragerea Endeavour din programul Agenţiei Spaţiale Americane, alte două navete – Discovery şi Atlantis – vor fi scoase din uz.