Războinicii mărilor

O echipă formată din specialişti norve­gieni în domeniul ecologiei şi al arheologiei a descoperit, în vestul Groen­lan­dei un doc de piatră care ar fi aparţinut vikingilor. Dacă ipoteza va fi confirmată, această descoperire va marca punctul cel mai nordic în care vikingii au reuşit să ajungă la bordul fastuaselor, dar temutelor lor corăbii.

O echipă formată din specialişti norve­gieni în domeniul ecologiei şi al arheologiei a descoperit, în vestul Groen­lan­dei un doc de piatră care ar fi aparţinut vikingilor. Dacă ipoteza va fi confirmată, această descoperire va marca punctul cel mai nordic în care vikingii au reuşit să ajungă la bordul fastuaselor, dar temutelor lor corăbii.


Membrii echipei de specialişti condusă de Knut Espen Solberg, care ­par­ti­cipă la o misiune de monitorizare a gradului de dezgheţare a calotei în zona ­arctică, susţin că ruinele docului din ­Groen­landa ar putea face totodată dovada ­faptului că în urmă cu aproximativ o mie de ani ­temperaturile în această regiune nu erau atît de scăzute cum se crede astăzi. Docul poate fi atribuit şi inuiţilor, care aveau stiluri similare cu vikingii la construcţiile ridicate la "buza" apei. Dar, spun cercetătorii, inuiţii preferau ca ambarcaţiuni pentru vînătoare caiacele, neavînd astfel nevoie de docuri atît de mari.  

Cheiul de la Nuussqua din vestul Groenlandei era suficient de încăpător pentru vasele mari ale vikingilor, de aproximativ 20 şi chiar 30 de metri lungime. Nu se cunoaşte încă perioada în care a fost construit docul, acest amănunt, alături de alte detalii, urmînd să fie dezvăluit după ce vor fi efectuate testele cu radio-carbon. Este însă destul de greu pentru o situare în timp a ­sitului, în măsura în care de la populaţiile nordice din peninsula scandinavă ne-au rămas doar cîteva dovezi autentice ale existenţei lor: texte epice, legendele transmise pe cale orală, vase, rune, monede.   Oamenii fiordurilor Termenul "viking" provine din cuvîntul "vikingr", care în limba nordicilor însemna "cel care a venit din fiorduri". Ulterior, termenul făcea aluzie la piraţi sau la tîlhari, chiar dacă nu toţi vikingii meritau această faimă. În peninsula scandinavă li se mai spunea "sălbaticii", "nordicii", "danezii", "străinii", iar irlandezii îi numeau "Lochlannachs". Primele mărturii ale existenţei vikingilor datează din anul 789, cînd, potrivit Cronicilor Anglo-Saxo­ne (texte preponderent religioase, care condamnă dur atrocităţile comise de vikingi), trei vase venite din nord au acostat pe insula Portland din ­districtul Dorset, în sud-vestul Angliei. Vikingii au fost confundaţi, de un membru al curţii regale, comercianţi. Omul regelui a fost ucis cu sînge rece după ce le-a cerut nou-veniţilor să plăteasca o taxă pentru ­dreptul de a-şi vinde produsele pe acele meleaguri. Patru ani mai tîrziu, vikingii au prădat şi distrus o mănăstire din Lindisfarne, pe coasta de est a Angliei. Călugării au fost omorîţi, aruncaţi în apă sau luaţi ca sclavi.  

Pînă în anul 1066, cînd regele Harold ­Godwinson, ultimul monarh anglo-saxon şi descendent al vikingilor danezi, a fost ucis în timpul unei invazii, aceste comunităţi nordice s-au dovedit bune comerciante, cu vînători înnăscuţi, exploratori temerari, războinici temuţi şi constructori erudiţi. Vikingii au ­colonizat regiuni mari din Europa, dar nu numai, între secolele al VIII-lea şi al XI-lea d.Hr. – din îndepărtata peninsulă scandinavă, ei au cucerit regiuni vaste britanice şi au ­navigat pînă în părţile de nord ale Oceanului Atlantic, au ajuns pe pămînturile ­nord-africane, în America de Nord, pe ­teritoriul de azi al Rusiei de est, la ­Constantinopol şi în ­Golful Persic.
  

Navigatorii

 Buni cunoscători ai navigaţiei, vikingii aduceau teroare pe pămînturile pe care le străbăteau. La bordul impetuoaselor corăbii construite din lemn, dotate atît cu pînze, cît şi cu vîsle pentru a-i ajuta să atace mai uşor zonele costale, războinicii se deplasau fără oprelişti pe mări şi rîuri. Vasele se manevrau uşor, în ciuda dimensiunilor impresionante. Aveau între 17,5 metri şi 36 de metri lungime şi erau construite din mai multe straturi de scînduri de lemn. La tribord se afla o singură vîslă, care imprima direcţia de navigaţie. Asemenea ambarcaţiuni au fost descoperite în Norvegia, la Oseberg şi Gokstad, şi în Danemarca, la Skuldelev. Au fost însă găsite şi corăbii dotate cu prove şi pupe acoperite cu un strat de fier. Viteza medie a vaselor era de 10-11 noduri, iar echipajul putea să aibă şi peste o sută de oameni, aşezaţi pe puntea neacoperită, pe băncuţe din lemn. În funcţie de misiunile în care se angrenau, vikingii luau cu ei în corăbii provizii şi cai pentru a se deplasa mai uşor în timpul invaziilor terestre. Pentru a-şi etala intenţiile belicoase şi pentru a băga spaima în cei care urmau să fie cotropiţi, vikingii arborau la pupa şi la prova simboluri înspăimîntătoare, în timp ce războinicii se aliniau pe punte, ridicîndu-şi scuturile în semn de ofensă. Pînă în anul 850, vikingii preferau atacurile în formaţie de cîteva corăbii, dar după acest an, cînd flota lor ajunsese să depăşească numărul de 200 de corăbii, asalturile de pe apă asupra solului deveniseră mult mai puternice. Este interesant de remarcat faptul că războinicii vikingi nu se aventurau prea mult în bătălii pe mare. Nu pentru că nu ar fi făcut faţă, dar preferau să nu piardă timpul în astfel de confruntări. În puţinele cazuri în care luptele se desfăşurau pe luciul apei, vikingii îşi aliniau corăbiile, le legau între ele şi aruncau de pe punţi ploi de săgeţi asupra vaselor "inamice". Încet-încet, corăbiile cotropitorilor se apropiau de "duşmani", pînă cînd lupta ajungea să se desfăşoare de pe punte pe punte, umăr la umăr, ochi contra ochi. Luptătorii din primele rînduri erau aleşi dintre cei mai bravi – scopul lor nu consta în distrugerea vasului inamic, ci în capturarea lui şi în "agonisirea" a tot ce se putea. Atacurile terestre erau de obicei purtate cu ajutorul cailor pitici. Animalele le serveau mai mult pentru transport, căci, în momentul declanşării atacurilor, vikingii coborau de pe cai, preferînd să-şi vadă în ochi duşmanii înainte să-i ucidă. Îi omorau cu sînge rece, folosindu-se de suliţe, săbii cu lamă de fier, topoare de luptă, arcuri cu săgeţi şi alte arme, care erau totodată simboluri ale ­statutului şi bogăţiei purtătorilor lor. Toţi războinicii purtau suliţe, însă puţini aveau privilegiul unei săbii, pentru că această armă era greu de construit şi foarte costisitoare. Săbiile erau deseori înlocuite cu topoarele de luptă, preferate, de altfel, pentru confruntările în cîmp deschis. Dar aceste topoare erau folosite doar de cei din linia secundară a ­frontului, pentru că purtătorii lor nu puteau avea asupra lor, în acelaşi timp, şi scut de apărare.

Cînd se apropia o campanie militară, erau chemaţi la arme între 4.000 şi 7.000 de războinici. După victorie, oamenii fie se retrăgeau la casele lor, unde îşi munceau pămînturile, lucrau ca meşteşugari sau ­comercianţi, fie să alăturau altor hoarde cotropitoare de vikingi. În Cronicile Anglo-Sa­xone se arată că atunci cînd campaniile erau ­organizate în timpul iernii, luptătorii îşi construiau tabere temporare. Aşa cum s-a întîmplat la Repton, în regiunea engleză ­Derbyshire, unde "Marea Armată Daneză", care se afla în estul Angliei încă din 865, şi-a ridicat acolo un campament pentru a se adăposti de iarna dintre anii 873 şi 874. Cele mai multe astfel de tabere se găsesc astăzi în peninsula scandinavă şi datează de la sfîrşitul secolului al X-lea, dar ele aveau un rol ­administrativ şi defensiv. Erau construite după acelaşi "tipar", diferea doar diametrul – în unele locuri 120 de metri, în altele 240 de metri. Barăcile din interiorul acestor ­perimetre puteau adăposti de la 6.000 la 9.000 de oameni. 

Cuceritorii

 Vikingii au ajuns să cucerească regiuni întregi din Regatul Unit al Marii Britanii de astăzi. Deşi nu stăpîneau aproape deloc disciplina pe cîmpul de luptă şi nu-şi puneau la punct anterior strategiile de atac, aceşti războinici au reuşit să pună rapid stăpînire pe teritoriile slab protejate. Vikingii deprindeau iscusinţa mînuirii armelor încă din tinereţe, cînd participau, cot la cot cu seniorii, la partide de vînătoare şi diferite întreceri. Cei mai buni erau "racolaţi" în rîndurile războinicilor seniori şi erau supuşi unor antrenamente extrem de istovitoare. Aceste experienţe s-au  dovedit extrem de folositoare cînd luptătorii ajungeau la ­maturitate şi se angajau în confruntări armate. 

 Exploratorii

Vikingii au cucerit treptat insulele din ­nordul şi vestul Scoţiei. La începutul secolului al VIII-lea, vikingii danezi au ajutat populaţia din comitatul Cornwall să ţină piept armatei din Wessex. Timp de aproximativ 100 de ani, locuitorii din Cornwall au reuşit să-şi păstreze autonomia faţă de regiunea Wessex cu ­ajutorul războinicilor scandinavi. Vikingii nu şi-au lăsat amprenta prea adînc asupra Ţării Galilor, pentru că regatul era apărat de o armată extrem de puternică şi numeroasă. Irlanda a căzut însă uşor pradă cotropitorilor. Vikingii au înfiinţat aici mai multe oraşe, între care Dublin, Limerick, Mullingard, Wexford. Organizaţi iniţial în grupuri mici şi mobile, ei au prădat mînăstirile de pe coasta de vest a ­Irlandei, iar vreme de patru decenii au adus prăpădul pe aceste meleaguri. Însă după anul 830, ei au început să-şi construiască baze permanente în zonele costale, de unde ­ulterior îşi iniţiau jafurile. Unul dintre cele mai afectate teritorii de invazia vikingilor a fost Francia de Vest (pe te­ritoriul de astăzi al Franţei – n.r.), în secolul al IX-lea, cînd la ­conducerea acesteia se afla Charles cel Chel, a cărui armată nu a putut stăvili setea ­cotropitorilor. În secolele al IX-lea şi al X-lea, au urmat alte teritorii asaltate – Ţările de Jos, Iberia, zonele de coastă ale Mării Baltice, ­precum şi zone din Rusia de astăzi (Staraia Ladoga şi Novgorod), dar şi regiuni din ­Imperiul Bizantin. Pe teritoriul nord-american, războinicii vikingi au ajuns sub comanda lui Erik cel Roşu şi a fiului acestuia, Leif Eriksson, din Islanda. Bravii conducători şi-au mînat "turma" de oşteni pînă în nord, pe pămînturile de astăzi ale Canadei, unde au pus bazele unei aşezări temporare, pe care au numit-o ­Vinland. Tot Leif Eriksson i-a purtat pe vikingi pînă în îndepărtata Groelandă, unde a cucerit coastele de sud-vest ale insulei, în jurul anului 986. Istoricii spun că vikingii au ales aceste regiuni pentru că aici climatul era numai bun pentru cultivarea grînelor şi pentru creşterea oilor şi a vacilor. Din aşezările pe care şi le-au stabilit aici, vikingii exportau fildeş de morse pentru a-şi procura fier şi alte bu­nuri pe care nu şi le puteau produce singuri.

 

 "Pedeapsa lui Dumnezeu"

 Scrierile creştine vechi de peste o mie de ani îi portretizează pe aceşit luptători vînjoşi, înarmaţi cu topoare ca fiind "pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele anglo-saxonilor" (potrivit scrisorilor lui Alcuin şi Predicii ­Lupului). Aşa-numitele Cronici Anglo-Saxone arată că vikingii atacau mînăstirile pentru bogăţiile care se aflau înăuntrul lor. Construcţiile erau slab păzite, numai bune de a fi invadate de avizii războinici. Vikingii şi-au atras uşor oprobriul feţelor monahale, care au lăsat posteriorităţii documente care condamnă în modul cel mai dur actele de atrocitate ale vikingilor (istoricii remarcă faptul că şi liderii creştini se dedau la acţiuni nu tocmai ­religioase, fără să fie însă condamnaţi în acele vremuri de Biserică).  

Pînă la îmbrăţişarea creştinismului, vikingii credeau în proprii lor zei – liderii ­comunităţilor îndeplineau rolul de "preoţi", iar în ritualuri erau sacrificate diferite animale, inclusiv cai. Credinţele timpurii ale acestor războinici îi mînau în luptă cu o forţă de nestăvilit. Una dintre cele mai populare ­legende ale vikingilor este cea a lui Thor, care era "prost, dar incredibil de puternic", reuşind să apere comoara zeilor şi să-i îndepărteze pe uriaşi cu ciocanul lui Miollnir, construit de pitici. Thor, zeul fulgerului, era venerat deopotrivă de războinici, cît şi de marinari. Mai tîrziu, cînd vikingii s-au stabilit pe teritoriile de astăzi ale Normandiei, ­Irlandei şi insulelor britanice, le-a fost uşor să adopte "zeul creştin", între ­secolul al X-lea şi al XI-lea. Semne creştine în rîndurile vikingilor au apărut însă în secolul al IX-lea, cînd Guthrum s-a lepădat de păgînism, după ce Alfred din Wessex îi promisese că îi va recunoaşte autoritatea în estul Angliei. Scrierile Eddas, care vorbesc despre credinţele păgîne ale vikingilor, conţin ­elemente creştine evidente, cum este cazul istorioarei că Odin s-a adus jertfă, înfigîndu-şi o suliţă în coaste şi spînzurîndu-se de un copac, iar cîteva zile mai tîrziu a înviat, amintind de crucificarea lui Hristos.   

Alte mărturii ale perioadei în care au trăit vikingii în Europa le regăsim pe aşa-numitele rune – litere ale "futhark"-ului (alfabetul viking). Aceste simboluri au fost descoperite pe pietre memoriale – oferind un tablou ­succint al contextului în care un războinic viking şi-a pierdut sufletul, dar şi pe bucăţi de lemn descoperite la Bergen, în Norvegia, care arată că futhar­kul era cunoscut de majoritatea po­­pula­ţiei. Se pare însă că vikingii erau zgîrciţi cu descrie­rile, monedele fiind "bătute" cu mesaje extrem de scurte sau cu imagini. În diverse zone, monedele erau ornate cu simboluri caro­lingiene şi chiar creştine, acestea din urmă datînd de la mijlocul secolului al X-lea. Multe dintre aceste monede au păstrat, pînă în zilele noastre, dovada unor contexte istorice pe care nu le regăsim, în cazul vikingilor, în alte simboluri.  

Celebrele saga scandinave (scrieri epice de dimensiuni impresionante) prezintă ­legendele vikingilor într-o lumină mitologică, înfricoşătoare, uneori fantezistă. Poeme ­construite în structuri complexe şi cunoscute sub numele de "versuri skaldice" ("skald" însemnînd poet) au circulat pe cale orală timp de două-trei sute de ani pînă cînd au fost scrise aceste saga, în jurul secolului al XIII-lea, cu aproximativ două sute de ani după dispariţia vikingilor. De aceea, majoritatea istoricilor din zilele noastre consideră că ­aceste scrieri trebuie citite printre rînduri şi nu luate ad litteram.  

Mesaje codate

Vikingii obişnuiau să inscrip­ţio­neze pietre mici sau mari (funerare) cu rune (litere) pentru a aduce onoa­re oamenilor merituoşi. Ei nu cunoş­teau alfabetul latin, ci pe cel nordic, numit "futhark", ­format din 24 de rune şi, ulterior, redus la 16. Li­te­rele erau, de cele mai multe ori, cioplite în piatră, şi nu scrise, iar ma­joritatea mesajelor vikinge sînt scurte, chiar codate. Nu se ştia cîţi oameni puteau citi aceste rune, dar istoricii presupun că mulţi vikingi erau familiarizaţi cu această "scriere", pe care astăzi o întîlnim pe pietrele memoriale din întreaga peninsulă scandinavă.


Praf şi pulbere aduceau vikingii în locurile pe care le cotropeau. Pre­ferau mă­năs­ti­rile, căci erau slab pă­zite. De altfel, dincolo de duritatea expresiei lor şi deşi mînuiau cu iscu­sin­ţă armele din do­ta­re, vikingii preferau să-i ata­ce pe cei mai slabi, fapte care le-au atras con­dam­na­rea din par­tea feţelor mo­na­hale ale ace­lor timpuri. Te­mu­ţii lup­tători scandinavi sînt consi­deraţi astăzi un feno­men apar­te. Ei nu erau doar pi­raţi sau lup­tă­tori, dar şi co­mer­­cianţi şi co­lo­nişti. La sfîr­şi­tul seco­lului al VIII-lea, ei au prădat tot ce le-a ieşit în cale în Scoţia, Ir­landa şi Anglia. Au strîns comori cu nemiluita, i-au luat robi pe călugării creştini şi au ajuns pe tărî­muri îndepărtate


Cînd se apropia un atac, vikingii "arborau" pe corăbiile lor de luptă simboluri înfricoşă­toare, cum este această pasăre sculptată în piatră. Apoi îşi ridicau scuturile şi, cu un sunet specific, anunţau începutul ofensivei. Urma o ploaie de suliţe care înnegrea cerul. Era începutul sfîrşitului "nenorociţilor” care încercau să ţină piept cotropitorilor vikingi

Defensivă

Vikingii îşi foloseau corăbiile din lemn (foto sus şi jos), uşor de manevrat, atît la atac, cît şi la apărare. Cînd se aflau în defensivă, vikingii recurgeau la scuturi (foto stînga jos, replică aflată la Centrul Epcot din Parcul Disney din Florida) în formă circulară, construite dintr-un cadru de lemn şi prevăzute, în mijloc, cu cîte o deschizătură pentru braţul ­puternic al luptătorulului. Potrivit scrie­rilor epice din secolul al XIII-lea, scuturile erau prevăzute cu decoraţiuni din piele şi pictate cu diferite simboluri sau cu scene mitologice. Cît despre coifuri (foto stînga, coif descoperit la ­Coppergate, în comitatul britanic York), ele erau purtate de regulă de conducătorii hoardelor, deoarece pentru realizarea lor era nevoie de o mînă extrem de iscusită. Coifurile cu coarne, atribuite vikingilor, reprezintă de fapt un mit modern, susţin istoricii, amintind de o iniţiativă a unor poeţi şi scriitori suedezi, care în 1811, au înfiinţat ­Societatea Gotică, într-o încercare de a prezenta într-o lumină favorabilă, dar nerealistă, arta vikingă.