Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înainte de a se fi concretizat prin lansarea unor vehicule spaţiale, cursa pentru Cosmos a fost o cursă a creierelor. O cursă a minţilor de elită, în care specialiştii români s-au aflat adeseori în “prima linie”. Iar într-un viitor apropiat s-ar putea reîntoarce acolo.
Înainte de a se fi concretizat prin lansarea unor vehicule spaţiale, cursa pentru Cosmos a fost o cursă a creierelor. O cursă a minţilor de elită, în care specialiştii români s-au aflat adeseori în “prima linie”. Iar într-un viitor apropiat s-ar putea reîntoarce acolo.
China antică a inventat racheta acum 2.500 de ani. Şi a folosit-o în scopuri militare. Apoi, în mileniile următoare, invenţia Kathailor s-a răspândit în restul lumii civilizate. Care a utilizat-o tot pe câmpul de luptă. Ideea de a folosi racheta ca vehicul cosmic a apărut abia în ultimul secol, un fel de “ieri-alaltăieri” la scara istoriei. În România se vorbeşte despre rachete încă din secolul al XVI-lea, când sibianul Conrad Haas le-a adus câteva perfecţionări, utilizate şi acum. De atunci şi până în zilele noastre, mulţi specialişti români au trăit în “umbra” rachetelor. Iar unii dintre ei au făcut parte, cu cinste, din “ghilda” visătorilor care, cu mintea îndreptată către stele, au contribuit la edificarea “erei spaţiale”.
Citește pe Antena3.ro
Visătorul Herman Oberth
La începutul secolului al XX-lea, la cinci veacuri după invenţiile lui Conrad Haas, ştafeta “rachetiştilor” noştri a fost preluată de alt sibian de geniu: Herman Oberth. Dacă Haas a fost cel care a inventat racheta în trepte, Oberth, urmaşul său spiritual, a fost cel care i-a adus perfecţionarea care a lansat-o atât în cursa înarmărilor, cât şi în cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic: motorul cu combustibil lichid. Născut la Sibiu, la 25 iunie 1894, Hans Oberth a fost un visător care, ajutat de o minte sclipitoare, a adus Cosmosul mai aproape de omenire.
“Ucenicul” lui Jules Verne
Se spune că lectura unei cărţi poate deveni “macazul” care modifică radical viaţa unui om. În cazul lui Hans Oberth, “vocea destinului” i-a vorbit, la vârsta de 11 ani, prin gura lui Jules Verne, autorul celebrei “Călătorii de la Pământ la Lună”. Provenit dintr-o familie de intelectuali sibieni, care erau la curent cu evoluţia tehnicii, puştiul Oberth a înţeles, după lectura acelei cărţi vizionare, că zborul în Cosmos, călătoria spre Lună sunt posibile. În 1908, pe când avea 14 ani, a intuit că soluţia călătoriilor spaţiale nu este cea imaginată de Jules Verne, la bordul unui obuz lansat dintr-un tun uriaş, ci una cu adevărat realizabilă: racheta. Aceasta va fi punctul în jurul căruia se va centra viaţa lui Herman Oberth, care a avut norocul să trăiască îndeajuns de mult, încât să vadă împlinită o “profeţie” a bunicului său pe linie maternă. Pasionat şi el de posibilitatea zborurilor cosmice, acest bunic, pe numele său Friedrich Krasser, a afirmat în vara anului 1869: “Peste 100 de ani vor zbura oameni pe Lună. Nepoţii noştri vor mai trăi”. După exact un secol de la acea prevestire, Herman Oberth, nepotul său preferat, s-a numărat la 16 iulie 1969 printre invitaţii de onoare prezenţi la Cap Canaveral ca să asiste la aselenizarea misiunii Apollo 11 şi la primii paşi făcuţi de om pe Lună.
Dar Oberth mai avea de aşteptat până la împlinirea prevestirii bunicului său. Nu mult, cam cât o viaţă de om. O viaţă în cursul căreia istoria tulbure a Europei avea să-l poarte prin evenimente dramatice. Inclusiv prin două războaie mondiale. La primul a participat până în 1915, când a fost rănit. Întors acasă, Oberth a proiectat o rachetă militară care, pentru acele vremuri, era un colos: 25 metri înălţime, 5 metri diametru şi capabilă să transporte 10 tone de exploziv. Dar proiectul său a rămas doar pe hârtie. Ceva mai târziu, a studiat la Universitatea “Regele Ferdinand” din Cluj, iar în paralel a frecventat şi cursuri de specialitate la Gottingen şi la Heildelberg. În anii de început ai secolului al XX-lea, rachetele cu carburanţi solizi spuseseră cam tot ce aveau de spus. Iar Oberth a înţeles că, pentru zborul cosmic, racheta trebuia să depăşească acest prag. El a fost printre primii care au înţeles că generaţia următoare de rachete trebuie să aibă mai multe trepte şi să utilizeze carburant lichid. În 1923 a publicat cartea “Die Rakete zu Planetenraumen” (“Racheta spre spaţiul interplanetari”). O lucrare vizionară ignorată iniţial de specialiştii germani. De fapt, nemţii nu au fost în stare să înţeleagă complexitatea concepţiilor lui Oberth. Singurul for ştiinţific european care s-a ridicat la înălţimea gândirii tânărului savant a fost Universitatea Cluj, care l-a acceptat.
Din lumea filmului...
Hans Oberth a avut o viaţă extrem de complexă. Cartea sa despre rachetele interplanetare i-a adus până la urmă o notorietate îndeajuns de mare, încât să-i convingă pe regizorul Fritz Lang şi casa germană de filme UFA să-l angajeze în 1928 pe post de consultant tehnic pentru filmul “Femeia din Lună”, dar şi pentru construirea unei rachete funcţionale. Într-o acţiune strict imaginară, soluţiile tehnice propuse de Oberth pe platourile de filmare au fost însă adevărate: hala de montaj, calea de rulare a rachetei şi forma instalaţiei de lansare aduse de el pe ecran vor fi refăcute identic de americani peste 40 de ani, în programul “Saturn”. La studiourile UFA, Oberth l-a cunoscut pe Wrener von Braun, care i-a fost pentru un timp student şi discipol.
... în elita zborului spaţial
Cel de-al doilea război mondial l-a adus pe Oberth în Germania, unde împreună cu von Braun au lucrat la laboratoarele secrete de la Peenemunde. Aici, la 3 octombrie 1942 a asistat la un eveniment deosebit: lansarea rachetei “A 4” (Aggregat 4), cunoscută sub numele de V-2. A fost un mare succes: racheta a atins înălţimea de 84,5 km. Principalul artizan al proiectului a fost Werner von Braun, dar specialiştii afirmă că 70 dintre soluţiile tehnice aplicate la V-2 i-au aparţinut de fapt lui Herman Oberth. După încheierea războiului, Werner von Braun a devenit “pionul principal” al programului spaţial american. Calitate în care nu şi-a uitat fostul mentor. Chemat în SUA, Oberth s-a implicat şi el în câteva proiecte spaţiale. Ulterior, cariera ştiinţifică a lui Oberth s-a concentrat asupra unor domenii de vârf, în cercetări care depăşeau nivelul timpului său. În 1923, când abia se puneau bazele navigaţiei aeriene aviatice, el a publicat lucrarea “Căile navigaţiei spaţiale”. În 1954, cu şapte ani înainte ca ruşii să-l fi trimis pe Gagarin în spaţiu, Oberth a scris cartea “Oameni în spaţiul cosmic”. Iar în 1959, cu zece ani înainte ca americanii să fi ajuns să se plimbe pe Lună cu un vehicul mecanic, tot el a publicat “Automobilul lunar”. Lucrări de avangardă cărora în 1961 li s-a adăugat studiul “Nava cosmică electrică”, un proiect vizionar la care specialiştii au început să lucreze abia în ultimii ani. Herman Oberth a avut parte de o viaţă lungă. A murit la 28 decembrie 1989, la 92 de ani. O viaţă lungă, la sfârşitul căreia a primit toate onorurile cuvenite unui patriarh. Patriarhul mondial al zborurilor cosmice.
Vizionarii
Istoria complexă a secolului al XX-lea a făcut din Herman Oberth un “cetăţean al lumii”, care şi-a petrecut în România doar o parte a vieţii. Totuşi nu trebuie să uităm că lumea noastră ştiinţifică a fost prima care i-a recunoscut valoarea ideilor ştiinţifice. De fapt, în România acelor ani a existat, fie doar şi la un nivel strict teoretic, o preocupare constantă pentru zborul spaţial. În 1931, inginerul Al.C. Vissarion a publicat în revista România aeriană un întreg ciclu documentar, reunit sub genericul “Motorul cu reacţiune şi călătoriile interstelare”. Acolo a inclus rând pe rând articolele: “Trimiterea de fuzee-proiectil în jurul Lunii şi revenirea ei pe Pământ”, “Călătorii în jurul Lunii”, ba chiar şi “Călătorii interspaţiale şi intersiderale”. Tot în acea perioadă, Dumitru I. Mangeron s-a dedicat studiului matematic al fenomenelor fizice legate de zborul cosmic. Atent la dezvoltarea unor generaţii noi de specialişti, Mangeron a fost şi autorul unei premiere în învăţământul superior românesc. În 1937, cu mult înainte ca zborul spaţial să fi devenit o certitudine experimentală, el a predat studenţilor de la Iaşi un curs de astronautică. Ulterior a elaborat lucrarea “Mecanica zborului cosmic”. Un loc aparte printre savanţii români preocupaţi de fundamentarea ştiinţifică a zborului cosmic îl ocupă Gheorghe Botezatu. Matematician de excepţie, el este cel care a realizat un volum imens de calcule privitoare la traseul optim al unei nave care parcurge drumul cosmic Pământ – Lună – Pământ. La aproape trei decenii după moartea sa (în 1940), specialiştii americani au folosit foarte multe dintre calculele sale în zborurile spre Lună ale programului “Apollo”. Iar acest fapt a fost recunoscut, onest, de specialiştii de la NASA.
Cu ARCA în Cer
În cursul anilor ’70-’80, România a fost o prezenţă constantă, deşi nu deosebit de spectaculoasă, în câteva programe derulate de “puterile spaţiale” contemporane. Iar “Everestul” acestei prezenţe a fost, bineînţeles, zborul efectuat de Dumitru Prunaru, singurul român care a ajuns până acum în Cosmos. După Decembrie ’89, activitatea spaţială românească a intrat într-un discret con de umbră. Situaţia a început să se îndrepte abia după 1999, când un grup de tineri specialişti plini de entuziasm şi-au concentrat eforturile pentru remedierea acestei situaţii. În doar câţiva ani, ei au lansat prima rachetă 100% românească, realizată în ultimii 67 de ani. Grupul de entuziaşti este reunit sub sigla ARCA, prescurtare de la “Asociaţia Română pentru Cosmonautică şi Aeronautică”. Asociaţie care, în mod surprinzător, nu activează în Capitală, ci în provincie, tocmai la Râmnicu-Vâlcea. În total are 40 de membri, cu un nucleu de bază compus din 12 specialişti. Şeful informal al grupului este Dumitru Popescu, este absolvent al Facultăţii de Aeronave. “Confraţii” lui sunt în majoritate ingineri de aviaţie. Încă de la început, scopul lor declarat a fost construirea unei rachete capabile să ajungă în spaţiu. Cercetările au debutat prin testarea câtorva tipuri de motoare rachetă şi rezervoarele de combustibil aferente. Primele încercări au avut loc la Drăgăşani cu piese proiectate şi construite de ei înşişi. Din păcate, singurul sprijin financiar le-a venit doar din partea unor sponsori particulari, căci statul i-a ajutat… cu mai nimic. Popescu ne-a relatat că în 2001 au cerut sprijinul Ministerului Cercetării. N-au primit bani, ci doar un răspuns oarecum diplomatic: “Activitatea dumneavoastră este deosebit de interesantă şi depăşeşte cu mult nivelul de amatorism. Vă putem ajuta cu specialiştii noştrii”. Simplă complezenţă. Oficială, dar perfect inutilă. “Specialiştii” erau chiar ei înşişi. Deci nu de consilieri aveau nevoie, ci de bani. Iar bani n-au primit.
Participanţi la “X-prize”
Primele subansamble ale motorului şi rezervoare de carburant le-au făcut pe banii lor. Acesta a fost “pioneratul”, care i-a convins pe sponsori să-i ajute. În 2002, ARCA s-a înscris în “X-prize”, prestigioasa competiţie internaţională dedicată activităţilor spaţiale derulate de amatori. O competiţie spectaculoasă, în cadrul căreia organizatorii ofereau 10 milioane USD echipei care va realiza un vehicul capabil să transporte trei oameni la 200 km altitudine şi să-i readucă în siguranţă la sol. Prima etapă a concursului s-a desfăşurat între 1996 şi 2004 şi a fost câştigată de echipa americană “Scaled Composites”, cu proiectul “Space Ship One”. Etapă în care s-au dus cu bine la capăt testele terestre pentru prima rachetă de concepţie proprie, construită în România ultimilor 67 de ani. Racheta s-a numit “Demonstrator 2B” şi a fost lansată de pe poligonul militar de la Capul Midia. O lansare de succes, care a inclus câteva premiere mondiale în domeniu. Ea a fost echipată cu primul motor reutilizabil realizat din materiale compozite, adică din fibre şi polimeri. Cea mai importantă realizare a fost însă utilizarea unui carburant bazat pe apă oxigenată de concentraţie mică. Folosirea apei oxigenate nu era o premieră, dar până atunci această substanţă se utiliza doar într-o concentraţie mare, care o făcea deosebit de instabilă şi greu de controlat. Specialiştii ARCA sunt primii din lume care au reuşit să descompună apa oxigenată de concentraţie mică în oxigen şi vapori de apă. Reacţia are loc în prezenţa unui catalizator, a cărui formulă este bineînţeles secretă, iar cele două ‡ ‡ componente rezultate creează o mare presiune, ce pune racheta în mişcare. Bazat pe acest combustibil, motorul ARCA a fost testat la sol de 23 de ori, iar a 24-a oară în zbor. Lansarea efectivă a avut loc la 9.04.2004, cu puţin timp înaintea încheierii primei etape a concursului “X-prise”. A fost un succes. Aparatul s-a ridicat până la 1,2 km. Ar fi putut urca pînă la 6 km, dar au existat anumite restricţii de zbor, impuse de regulile Aviaţiei Militare. Un alt factor de limitare a fost şi vântul, care în acea zi bătea cu 60 km/oră, faţă de 14 cât calculaseră specialiştii. Racheta a zburat cu 630 km/oră. “Puteam intra în regim supersonic, dar am renunţat tot din cauza restricţiilor Aviaţiei Militare, motiv pentru care am încărcat rezervoarele doar 19% din capacitate”, relatează Dumitru Popescu. Construcţia rachetelor este deosebit de complexă, cu nenumărate piedici. Situaţie demonstrată de faptul că, după cum ne-a relatat D. Popescu, cu puţin timp înainte ca ARCA să-şi fi lansat racheta, echipa americană s-a confruntat cu două eşecuri: o rachetă a explodat pe rampa de lansare, iar a doua şi-a pierdut motorul în timpul zborului. La acea primă fază a concursului “X-prize”, echipa noastră s-a clasat între primele patru. Realizare care acasă a fost intens mediatizată. Ziarele au scris despre oamenii de la ARCA, televiziunile i-au adus pe micile ecrane, au fost aplaudaţi. Statul a fost singurul care nu i-a băgat în seamă.
D. Popescu relatează că acceia care i-au ajutat cu adevărat au fost doar Armata şi Aviaţia Militară.
Următorul proiect
Următorul proiect ARCA este “STABILO”, o rachetă care poate fi lansată doar de la mare altitudine. Motiv pentru care specialiştii au ales varianta ridicării ei cu un balon. O soluţie care, evitând rezistenţa aerului, reduce cu 60% consumul de carburant. Motorul este similar primului, dar mult mai mare şi mai puternic. Prototipul a fost realizat şi testat la Râmnicu-Vâlcea, pe un banc de rodaj propriu. Deosebit de important este şi balonul purtător. După construirea lui, acesta a fost cel mai mare balon solar din lume. Este considerat “solar” datorită faptului că forţa sa ascensională este realizată pe baza energiei solare. De culoare neagră, anvelopa externă absoarbe energia solară, care încălzeşte aerul din balon, ridicându-l astfel în atmosferă. Programul proiectului “STABILO” este împărţit în şase misiuni de zbor.
Prima misiune a avut loc la Oneşti, unde la 2.12.2006 balonul solar a fost lansat împreună cu o cabină de rezervă a vehiculului. Zborul a urmărit verificarea aparaturii automate de comandă. Până în acel moment, a fost cel mai mare balon solar construit vreodată. În plus, încărcătura lui a fost cea mai mare sarcină ridicată de un astfel de balon. Racheta era prevăzută cu o incintă presurizată care putea adăposti un om.
A doua misiune a fost lansată la 25.09.2007 de la Capul Midia. Atunci s-a folosit un balon de două ori mai mare decât cel de la Oneşti, care a ridicat vehiculul spaţial complet. Cu acea ocazie s-a verificat: cooperarea dintre ARCA şi Forţele Aeriene Române, Marina Militară (care a recuperat vehiculul din Marea Neagră) şi Centrul de Dirijare a Traficului Aerian Civil. Cooperare care a funcţionat ceas. Vehiculul a fost recuperat de la 30 km în largul mării. După zborul de la Capul Midia, specialiştii ARCA au participat la un concursul de proiecte organizat de Ministerul Cercetării. Ţinta acestuia este realizarea unui alt balon solar, a unei rachete lansate din balon, precum şi a unui avion cu decolare verticală. Următoarele faze ale programului ARCA vor continua anul viitor.
Patriarhul
Oberth a avut parte de o viaţă lungă, în care a fost martorul evoluţiei spectaculoase a zborurilor cosmice. Aflat pe culmile gloriei, nu a uitat că, atunci când nemţii l-au ignorat, ştiinţa românească i-a acordat încredere. Într-un interviu din 1974, el spunea: “Dorinţa mea a fost aceea ca prin opera mea să pot face cinste ţării mele şi populaţiei din care mă trag, să fiu şi să rămân un bun sas transilvan. Şi dacă astăzi, voi, dragii mei compatrioţi, puteţi fi mândri de mine, aceasta este pentru mine suprema satisfacţie”.
Science-fiction
Aflat la Berlin, Oberth a fost, între anii 1928-1930, consultant ştiinţific la UFA, studioul în care Fritz Lang turna unul dintre primele filme de science-fiction cu subiect legat de astronautică: “Femeia din Lună”. Chiar dacă erau simple decoruri din recuzita de platou, soluţiile tehnice prefigurate acolo s-au dovedit a fi de-a dreptul vizionare. Racheta “femeii din Lună” seamănă izbitor cu cele americane din seria “Saturn”. Iar transportul ei pe şenile a fost exact soluţia adoptată peste 30 de ani, când, în 1969, americanii îşi lansau misiunile selenare de la Cap Canaveral, din Florida.
Cooperare
Cea de a doua misiune ARCA s-a finalizat în sptembrie 2007, o dată cu recuperarea rachetei din largul Mării Negre. Aceasta a fost şi misiunea care a demonstrat eficienţa cordonării şi cooperării cu specialiştii Armatei Române precum şi cu cei din Aviaţia Militară.
