20 de bătăi de sinceritate pe cuvânt

20 de bătăi de sinceritate pe cuvânt. Acesta e ritmul inimii mele astăzi.  Pulsul şi tensiunea au urcat la cote alarmante. Au ajuns pe prima pagină a sufletului meu. Dragostea, iertarea şi păcatele caută un prime-time sincer, prietenos. Cordul, cordul computerului la care-mi cânt şi-mi alint şi acum cuvintele, stă să plesnească. Zumzăie totul, ticăie miraculos, ca în atelierul unui zeţar harnic şi frumos. Mai sunt câteva zile şi-mi voi sărbători atât ziua de naştere, cât şi pe cea de botez. Pe 10 iunie am văzut pentru prima dată lumina zilei, acum o sumă de ani. Pe 7 iunie am simţit pentru prima dată mirosul literelor de plumb. Nu, nu am debutat atunci, dar pot spune că odată cu debutul la Jurnalul Naţional am dibuit culoarea şi nuanţele a aceea ce înseamnă un cotidian de calitate. Au trecut opt ani şi trei luni de atunci şi constat că părintelui meu, cel care m-a învăţat să stau copăcel în lumea literelor de plumb, i-au albit mustăţile, i s-au împotmolit potecile,  i s-au înnegrit cărările sufletului. Ciobanul vrâncean şi cu cel ungurean vor să mi-l omoare. La ceas de aniversare, în chiar prime-time-ul gloriei intacte. Aşa, pe nepusă masă, cu buzunarul doldora de bani. Motivul? Întrebaţi vântul, şi florile, şi cerul albastru! Doar ei/sau ele ar putea şti. Poate pentru că a reînviat poveştile noastre uitate. Poate pentru că ne-a dăruit un vânt cald de libertate, poate pentru că a declarat recurs la valorile noastre cu adevărat importate. Nu, nu sunt cuvinte pompoase, de mine inventate. Este adevărul pe care îl văd şi l-am văzut eu la ceas de caravană jurnalistică. Sau la cel de rechemare la oaste. Pe vremea când mă hrăneam cu litere fierbinţi şi respiram imagini cu zâne şi eroi adevăraţi. Fără Simone şi Dani, fără Măru(n)ţi şi mărunte. “Părintele” meu va trăi, şi chiar ar putea să se înzdrăvenească repede. Numai să nu-i mai dea târcoale turmele de “câini”… vagabonzi. Numai să-l lase în pace baronii de curte veche. Ori “goliaţii” cu privirile încrucişate. 

Exerciţiu de ajutorare a breslelor aflate în dificultate
Iar acum, la ceas aniversar, mă voi adresa necititorilor de Jurnal naţional: nici nu ştiţi ce-aţi pierdut, nici nu ştiţi ce faceţi! Ca să întreprindeţi ce-ar trebui, e nevoie să ascultaţi cât mai multe poveşti. De exemplu, pe aceea a vânzătorului de ziare evreu care atârna jurnalele agăţate cu cleştii de rufe pe geamurile chioşcului ce abia tremura sub greutatea grămezilor de publicaţii. Ar trebui să ascultaţi povestea românului despre care se spune că ar fi trăit 148 de ani. Omul care timp de peste un secol a folosit drept plapumă iarba, iar ca pătură roua grădinilor. Drept pernă i-au servit butucii de lemn. Iar ca alinare s-a mângâiat cu cuvintele sătenilor buni, cu adevărată credinţă. Nu cum sunt cei de astăzi. Ar trebui să închideţi televizoarele în plin circul acesta mediatic, să luaţi pâinea şi să o dăruiţi flămânzilor care nu ar trebui să existe astăzi în atâtea bresle.   
Ar trebuie să fixăm o zi de la care să ne întoarcem la începuturi. Să învăţăm să primim mirosul aburului proaspăt al literelor ca şi cum am primi împărtăşania unei lumi normale. Ca şi cum am zbura spre lumile obişnuite ale taţilor şi ale bunicilor noştri. O să ziceţi că sunt cuvinte prea mari. Poate că da, poate că nu. Până să stabiliţi voi ziua în care să începem toate acestea, până să ne întoarcem cu toţii la adevăratele valori, eu voi face un exerciţiu pregătitor. Voi încerca într-un fel al meu special să-i ajut pe cei aflaţi în clipe grele.
Voi renunţa la haina mea de firmă şi-mi voi duce vechea geacă la croitorul bătrân, să-mi toarne un petec. Ce, nu vă place? Voi renunţa la umbrela cu însemnele USL primită de nuş‘ce rudă şi voi duce umbrela hârbuită la atelierul lui moş Râmbu, din Pădurii, să-mi pună o atelă la spiţa ruptă cândva de bunica. Voi scoborî din pod boncancii vechi de munte şi-i voi duce la lipit la ultimul pantofar al Iaşiului. Voi renunţa la început câte o zi pe săptămână la telefon, mobil, Facebook, Internet şi televizor. După care mă voi duce la Poştă să trimit o telegramă, aşa cum trimiteau odată ostaşii de pe front către căminele înfrigurate spre care se apropia primejdia.

Scrisoare către “tata”
Voi scrie mai întâi: “La mulţi ani!”. O coală albă, un plic şi un timbru, de la vechiul librar. Vouă nu vă e dor să trimiteţi o vedere din oraşul în care locuiţi către lumea largă? Nu ştiu ce voi mai scrie în scrisoare. Cred că aş putea să încep chiar aşa: “Dragă Jurnalul Naţional. Află despre mine că sunt sănătos şi încă în siguranţă. Pe aici cerul e încă senin. Norii pufoşi strănut-a noroc. Poate se va întoarce roata. Îţi doresc să ai parte de sănătate cât mai mulţi ani, iar de-o fi să mori (cât mai târziu, dacă se poate) să o faci cu demnitate. Chiar dacă eu nu voi mai fi atunci, să-ţi aminteşti de mine ca de un fiu cinstit şi curajos. Ca unul care m-am gândit tot timpul cum să fac să-ţi fie mai bine, chiar dacă poate nu tot timpul am primit răspunsul cuvenit. Să ai grijă de “mama” şi de cei mici. Că-s flămânzi şi neajutoraţi deocamdată. Lasă, nu mai plânge! La toamnă s-o naşte odată viţica. Şi duşmanii vor fi unde trebuie. La şaptezeci de mii de kilometri de demnităţi şi plocoane. Şi când vom ajunge din nou toţi fraţii reuniţi, vom râde la soare fericiţi, aşa cum am mai făcut-o şi altă dată. Sărut mâna, tatăl meu! Sărut mâna, mama mea! Voi, cei ce formaţi breasla noastră. Să-mi scrieţi că vor veni şi vremuri mai bune. Poştaşul cu tolba încreţită şi corpul cocoşat încă trăieşte. Doar geanta şi salariul i s-au ofilit. Dar pentru o scrisoare frumoasă de la tine l-oi găsi eu, fie şi dincolo de mormânt. Rămâi cu bine! La bună revedere, Jurnalul Naţional. La mulţi ani!”. Am lipit scrisoarea cu vechiul lipici al lui tata şi plicul l-am pus să se prindă sub cartea pe care aţipea rareori Patrocle. Nici ei nu mai sunt. Dar ce a mai rămas, ce va mai râmâne? Facebook-ul, blogurile, talkshow-rile de la ora cinci? Poate, doar Dumnezeu ştie cu exactitate!...

Ne înţelegem din priviri(le) mouse-ului! (Ti iubesc, Jurnalul Naţional)
Şi ca să fiu în ton cu colegii mei voi puncta şI câteva amintiri disparate.
Am fost acceptat la Jurnalul Naţional de Marius Tucă. Proiecte extraordinare: Caravana Jurnalul, Ediţia de Colecţie. Au subliniat deja colegii mei importanţa lor. Mă simt şi acum bine la acest ziar pentru că îmi oferă posibilitatea să caut şi să fructific subiectele cu adevărat importante. Lucru pe care nu îl fac colegii mei de la ziarul rival, şi rău fac. Acum eu şi Jurnalul ne înţelegem din priviri(le)… mouseului. Mi-a plăcut foarte mult vechea locaţie a ziarului. În Casa Scânteii, într-un fel de castel ce mustea de istoria înaintaşilor, jurnaliştii de la Scânteia, Agerpres, de pe la vechile edituri. Am avut chiar un unchi ce a fost fotoreporter la România Liberă la acea vreme. Numele său: Nicu Vasile. De acolo plecam cu Toma la o bere în cârciumele din parcul Herăstrău chiar în timpul unor şedinţe. Îmi amintesc de amabilitatea doamnei de la Resurse Umane vecină cu departamentul Reportaj, sus, la “cucuieta”. De vechii colegi, Cristian Ştefănescu, Doru Cobuz, Radu Ţuţuianu. De petrecerile la care ciocneam pahar după pahar cu Tomiţă. De permanenta mutră acră a uneia dintre şefele mele, chiar şi la prilej de distracţie. De ocara pe care am primit-o de la Adrian Mogoş când am venit îmbrăcat în portocaliu la o sindrofie, petrecere de la care am plecat la trenul de noapte (care mă întorcea la Iaşi), tocmai când nu se terminase meciul Stelei cu Middlesbrough. Şi bine că am plecat, cunoaşteţi rezultatul! Cu o altă ocazie, tot într-o astfel de noapte am fost cazat (însoţit de Alex Nedea) de viitoarea, acum fosta colegă, Ionela Gavriliu, în camera căminului ei studenţesc; era în ultimul an la Jurnalism parcă. Când ajungeam din provincie la Bucureşti, la redacţie, parcă mă simţeam mai sigur pe mine decât atunci când umblam singur pe domenii în Iaşi. Îmi plăcea să călătoresc cu trenul, dar totuşi era obositor. Când vroiam să ajung la redacţie veneam în capitală prea dimineaţă, pe la 6.00, şi intram în redacţie câteodată chiar înaintea femeii de serviciu. Ce plăcere deosebită să deschid, să miros şi să răsfoiesc ziarul proaspăt înaintea tuturor. Să mă uit pe machetele la pagini rămase din timpul zilei trecute, răsfirate într-o dezordine frumoasă, pe jos sau prin toate colţurile camerelor de la Reportaj. Mă încânta dezordinea de pe birouri ce trăda munca plină de pasiune, de zi cu zi, a colegilor mei. Căscam ochii cu un soi de vinovăţie. Tronau pe pereţi, agăţate pe uşă, subliniate cu creionul sau cu pixul, proiectele aflate în derulare. Asta până să-mi sosească colegii. Era un sentiment straniu să fiu singur în toată acea casă a presei. Altă dată, când am semnat contractul de angajare (era pe final ziua de muncă) şi Tomiţă avea nişte sticle aduse dintr-o călătorie în străinătate unde fusese să facă un reportaj. Am băut cu măsură, pentru că nu trebuia să mă fac de râs. Nu a ţinut cont de asta prietenul meu care….n-are rost să mai continui, vă închipuiţi: taxiul, noaptea, oraşul. Cu un alt prilej, Adrian m-a îndrumat după o zi la ziar spre ce direcţii să mă îndrept cu tramvaiul în noaptea capitalei. Şi parcul Herăstrău era aşa de frumos când nimeni din redacţie nu ştia pe unde sunt eu, în Bucureşti sau la Iaşi…Şi ce frumos arăta reclama cu Jurnalul atârnată pe Casa Scânteii! Şi ce bere la cutie beam eu jos pe nerăsuflate, la un magazin-cârciumă, ca să-mi fac curaj: să nu am emoţii cu colegii care nu-i mai întâlnisem de ceva timp. Dar au ajuns apoi şi ei la Iaşi cu caravana Jurnalul, proiectul de campanie “UE-mania salvează România”. Sau ultima caravană, Redescoperirea României, prin 2009 parcă. Am făcut două reportaje memorabile atunci. La Cotnari, unde am mirosit cu toţii, o echipă restrânsă, viţa de vie, când se limpezize binişor vinul. Şi al doilea, la un poliţist de frontieră din Răducăneni (Iaşi), care nu a acceptat că suntem în exerciţiul funcţiunii şi ne-a cinstit cu o masă împărătească, stropită cu de toate şi condimentată cu saramură de peşte, mămăligă şi ţuică ţarănească. Dar cel mai frumos a fost dialogul înfăcărat cu omul entuziasmat şi căţeii lui în curtea largă, cu o vegetaţie şi un soare care parcă coborâse din Rai…Îmi pare rău că n-am mai reuşit să pun în practică planurile de reportaje în Basarabia cu bunul fotoreporter, ardeleanul Marin Raica…Din Moldova di dincoaci di Prut ci po sî spun io dicât: Ti iubiesc, Jurnalul Naţional, La mulţ ani!  
Cristinel C. Popa