Am intrat pentru prima oară în redacţia Jurnalului Naţional la jumătatea drumului pe care-l aniversăm, adică acum un deceniu. Am trăit infinite momente frumoase, cu multe satisfacţii profesionale. Am contribuit la realizarea Ediţiilor de Colecţie şi, împreună cu colegii mei, am devenit şi detectiv. Trebuia să descoperim oamenii care deţineau amintiri despre marii artişti cărora noi le dedicam ediţiile de colecţie. Cel mai palpitant subiect s-a dovedit a fi Dona Dumitru Siminică, un artist despre care nu existau informaţii.
Încercase şi o echipă din Germania să reconstituie povestea despre cântăreţul care, la nemţi, se vindea ca pâinea caldă, dar n-a reuşit să afle nimic. Am început atunci o muncă de-a dreptul arheologică. Am aflat la ce cimitir era înmormântat şi am mers acolo, în speranţa că vom da de vreo rudă care ne-ar putea oferi un început de poveste. Providenţa a făcut ca un nepot să vină, exact când ne aflam noi acolo, să aprindă o lumânare şi la unchiul Siminică. După câteva minute, ne aflam cu toţii în maşină în drum spre “tuşa”, care era, de fapt, soţia lui Dona Siminică. Nepotul nu mai fusese de câţiva ani în vizită la ea şi nu-i mai ştia exact adresa. După descrierile sale, am dibuit că stă în Berceni, în zona Cinematografului Cultural. Am ajuns în faţa unui bloc pe care l-a recunoscut nepotul şi ne pregăteam să intrăm. Nu ştiam la ce apartament, nu ştiam nici la ce etaj locuia. Până să începem să întrebăm vecinii, uşa liftului s-a deschis şi a apărut...” tuşa”! Coborâse să-şi cumpere un pachet de ţigări. Incredibil! Dacă am fi venit cu cinci minute mai târziu, nu ne-am mai fi întâlnit. După câteva vorbe schimbate între nepot şi mătuşă, am ajuns în apartament. Doamna Siminică a început să plângă, când a aflat de ce o căutam. A scos de sub pernă o pungă în care avea toate pozele cu soţul ei... Şi ne-am aşternut la vorbă. Emoţionant. Am descoperit oameni minunaţi care ne-au oferit poveşti de neuitat. Cu mulţi am rămas prietenă. Pe câţiva i-am pierdut... Pe prietenul meu drag, Horia Şerbănescu, l-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, la lansarea filmului "Telegrame" pe DVD. M-am dus direct la el, din dorinţa de a cunoaşte în carne şi oase vocea de la "Ora veselă" a copilăriei mele.
M-am prezentat, iar el mi-a spus: "Vai, de când îmi doream să vă cunosc!". M-am blocat. Cum, Horia Şerbănescu să mă cunoască pe mine? Parcă era viceversa... Mi-a zâmbit generos, mi-a luat mâna în mâinile sale, a strâns-o lângă inimă şi a continuat: "Vă urmăresc la gazetă. Îmi place tare mult ceea ce faceţi, vă mulţumesc". De atunci l-am vizitat de câte ori aveam nevoie de evocarea vreunei personalităţi pentru realizarea Ediţiilor de Colecţie. Mă aştepta întotdeauna cu o cafeluţă, cu prăjituri şi cu materialul pregătit. S-a îngrijit în permanenţă de amintirea foştilor săi colegi de scenă. Îi evoca prieteneşte, ştia să-i pună în valoare, ca un jurnalist de meserie. Mi-a devenit tare drag. Cu un an înainte de a pleca dintre noi, mi-a înmânat nişte foi scrise şi poze din cariera sa... Toate aveau explicaţie pe spate, cu detalii tehnice: din ce an erau realizate, cine apărea lângă el etc... Horia Şerbănescu îşi pregătea propriul ferpar. M-a înduioşat până la lacrimi. Mi-a oferit un plic cu un timbru din seria "Actori români celebri - Horia Şerbănescu". Pe plic scria, pentru mine, dar cu adresare la persoana a treia, într-un dativ protocolar, următoarele cuvinte: "Ca să ştie că e tare dragă inimii mele, îi fac o sugestie: păstrează acest plic poştal - poate, odată şi odată, ajung «CAP DE BOUR» şi te-mbogăţeşti! În viaţă totul e posibil, nu?"
Am făcut împreună haz de necaz, dar era atâta amărăciune în acest balans între conştiinţa valorii şi conştiinţa neputinţei!... L-am pierdut şi pe Dan Mihăescu, cel care mă răsfăţa cu poveşti frumoase (trăite, nu inventate), care mă alinta cu vorbe pline de duh, mă alimenta cu glumiţe şi mesaje care îmi înseninau zilele, indiferent cât de viscolit îmi era sufletul. Se mai întâmpla să nu-i răspund la telefon. Nu se supăra, îmi scria: ”Ce vrei să faci din mine, un cer senin sau un cazan cu lacrimi?”.
Dacă nu aş fi lucrat la Jurnalul Naţional, nu i-aş fi cunoscut pe aceşti oameni minunaţi, n-aş fi fost atât de bogată spiritual. Timp de zece ani mi-am făcut meseria cu drag, chiar dacă, bineînţeles, au mai fost şi câţiva nori şi averse... Dar, una peste alta, pot spune că a am trăit frumos şi furtunos la Jurnalul Naţional. Am trăit şi trag nădejde că voi mai trăi, deşi se tot spune că presa scrisă are zilele numărate. Vorba lui Nichita: “Fiule, sufletul meu este bucuros că ştii să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu! Adio!”.
Dana Andronie,
editor