x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Am 29 de ani şi 6 şantiere

0
25 Noi 2009 - 00:00
De fiecare dată, drumul spre mare îmi răscoleşte amintiri. Îmi revin în minte versuri îndrăgite: "Pe-aici a curs întâi sudoarea sacră/ A celor ce de-a pururea trudesc/ Canalul Dunării spre Marea Neagră/ E-un monument al lumii, românesc./ E monumentul pe orizontală/ Al lacrimii şi sfintei năduşeli...".

"În câţi metri de peliculă încap atâţia kilometri de canal?", se întreba cineclubistul din Salutări de la Agigea. Dar, despre realizări nu putem vorbi decât prin cei ce le-au creat, aşa că întrebarea se pune: "În câţi kilometri de peliculă încap portretele atâtor mii de oameni, atâtea destine, atâtea poveşti adevărate ale celor care şi-au legat numele de acest «monument românesc al lumii»?". Salutări de la Agigea a fost un prim pas, poate prea timid şi mereu îmi reproşez că paginile de însemnări culese în multele zile şi nopţi petrecute alături de tinerii constructori au rămas aproape neatinse. La fiecare pas, pe fiecare metru din albia noii Dunări, dincolo de uruitul neîntrerupt al utilajelor, viaţa mustea. Rar te poţi întâlni cu o asemenea sursă de inspiraţie. Să fii martor ocular la naşterea unei noi geografii, dar şi la naşterea unei noi geografii a sufletelor, e un privilegiu. Mulţi şi-au lăsat aici semnătura.

Când vrei să spui prea multe şi când filmul, rişti să rămâi doar cu intenţiile. Poate de aceea povestea filmării e mai interesantă decât filmul. Reveneam aici cu o echipă tânără, entuziastă, şi cu un grup de tineri actori şi tineri viitori actori cărora li s-au alăturat şi câţiva neprofesionişti ai filmului, dar "profesionişti" ai şantierului. Ni s-a spus "Brigada Cinematografiei". Asimilarea a fost rapidă şi confuziile n-au întârziat să apară: interpreţii erau confundaţi cu brigadierii, chiar şi comandantul de film prea semăna cu cel din realitate. "Am 29 de ani şi şase şantiere!", se mândrea Aştefanei, personajul din film, dar gândurile lui erau ale unui şofer din "Amintire de la Straja". Filmam secvenţa şi mă gândeam ce mândru ar fi un tânăr regizor dacă ar putea spune: "Am 29 de ani şi şase filme!" (...).
Cornel Diaconu - Cinema, nr. 11/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de