x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ciubuc Clopotarul

0
11 Aug 2009 - 00:00
La noi, Ardealul a însemnat totdeauna acţiune, viaţă bine gospodărită şi, în acelaşi timp, dor şi drag de cultură, al unui suflet în fond grav, muncit parcă de o secretă melancolie... Os ardelenesc, bunicul David preţuieşte ştiinţa de carte, ca fi-sa, Smaranda. Elocvenţa lui este elocvenţa ei. Şi cuvântul învinge. Linia maternă decide soarta viitorului scriitor. Să n-o uităm nici pe sensibila bunică Nastasia, bunacuviinţă însăşi, purtând mereu lacrimi în ochi de suferinţele altora.

În toiul disputei dintre părinţi, să-l dea, să nu-l dea pe drăcosul copil la şcoală, bunicul din Pipirig intervine cu logica sa grea, ardelenească. Duminică, nu, că-i ziua Domnului, nici luni, că-i zi de târg, dar marţi musai îl ia pe nepotu-său şi-l duce împreună cu Dumitru al lui la Broşteni, la profesorul Nicolai Nanu, la şcoala lui Baloş, şi-or să vază ei ce va scoate din Ionică... Că Vasile şi Gheorghe, ceilalţi băieţi, au învăţat acolo carte, nu glumă, şi că, de vreo douăzeci de ani de când e vornic în Pipirig, se tot încurca în socoteli, că nu ştia decât slova bi­sericească, dar, după ce i s-au întors feciorii tobă de carte, îi ţin straşnic so­co­telile şi nu mai poate de bine... Elogiul pe care bătrânul îl aduce şcolii e una din paginile acelei proze dense de adevăr, care, în lipsa istoriei, ţine loc şi de istorie

"...Când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei Petrea şi Alexandru şi Nică din Ardeal în Pipirig... unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova? Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva, şi la Mănăstirea Neamţului, pe vremea lui mitropolitu' Iacob, care era oleacă de cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, bunicul mâne-ta, Smarandă (se adresează fi-si cu mândrie), al cărui nume stă scris şi astăzi pe clopotul bisericii din Pipirig."

Deci şi Ciubuc, al cărui nume, săpat în bronz, clopotul îl bătea zi de zi, făcându-l să răsune în lume, intra în genealogia luminoasei mame...

Şi bunicul David relatează mai departe, desfăşurând lent, dar apăsat, seria de nume de oameni şi locuri, în stilul pe care, mai târziu, în aceeaşi vatră istorică veche, îl vom întâlni la Rebreanu...

"Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal ştia puţină carte, ca şi mine: şi apoi a pribegit de-acolo, ca şi noi, s-a tras cu bucatele încoace, ca şi moş Dediu din Vântori şi alţi mocani, din pricina papistaşiei mai mult, pe cât ştiu eu. Şi atât era de cuprins, de s-au umplut munţii: Hălăuca, Peatra lui Iepure, Bărnariul, Cotnărelul şi Boampele, până dincolo peste Pătru-Vodă, de turmele şi tamazlicurile lui. Şi se pomeneşte că Ciubuc era om de omenie..."
Şi că până şi pe Vodă îl primise în casa lui şi îl ospătase şi că acesta, uimit de aşa bogăţii, l-ar fi întrebat "cu cine mai ţine atâta amar de bucate", iar Ciubuc i-ar fi răspuns ca un economist, dublat de un bun psiholog: "Cu cei slabi de minte şi tari de virtute, măria-ta". Şi Ciubuc deveni omul lui Vodă.

Duminică toată ziua şi luni până marţi s-a tot discutat despre acestea, plecarea la şcoală fiind astfel decisă. Iar marţi, când se face de ziuă, bunicul David pune desăgile pe cai, legându-i unul de coada altuia, patru la număr, să nu se piardă, îşi ia rămas-bun, şi-l trage după el pe nepot care nu se îndura să se rupă de gustărica de dimineaţă, "nişte costiţe de porc afumate şi nişte cârnaţi fripţi", - combustia lui Creangă era mare, mânca mult, şi-n pragul morţii din seara de colind a lui treizeci şi unu decembrie 1889 se bătuse lacom cu nişte plăcinte.

Pornesc spre Pipirig. Drum aventuros. Ger straşnic. Trecând un râu, băiatul cade-n apă, ciubotele îi îngheaţă în picioare, bunicul îl descalţă, îl înveleşte-n cârpe, îl vâră într-o desagă şi-l pune pe cal. Bunica Nastasia, acasă, când îl vede cum arăta, îi trage repede un bocet, atât de simţitoare era, că şi la cimitir când se ducea jelea de-a valma morţii, ca şi cum i-ar fi fost toţi rude. Bunicul David îi croieşte dintr-o piele de mistreţ o pereche de opinci bune, călduroase, bunica îl spală, îl schimbă şi a treia zi pornesc din nou la drum. Prin Boboieşti, pe valea Hălăucii spre Fărcaşa, unde vor face un popas. Apoi, din Fărcaşa pe la Borca spre Pârâul Cârjei şi Cotârgaş ajung, în fine, la Broşteni, satul de munte unde "nu se ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua-meaza-mare pein el".

Prima gazdă: Irinuca, "o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână, avea bărbat şi o fată Balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa". Casa, o coşmelie, care va intra în inventarul istoriei literare, cu râia ei cu tot. Averea Irinucăi: "Cocioaba de pe malul stâng al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă". La şcoală, sunt tunşi chilug ca recruţii, puşi să înveţe pe dinafară "Îngerul a strigat" şi iau râia de la caperle Irinucăi. E pe la Buna­vestire. Vreme călduroasă. Zăpada s-a dus topită de primăvara timpurie. Băieţii profi­tă şi se aruncă-n Bistriţa, se spală cu cenuşă, leşie, să scape de râie - de râia faimoasă de la Broşteni, care ori­cum va dăinui în litera­tură -, dar nici Bis­triţa limpede nu-i vindecă, şi bat dealurile scărpinându-se, frecându-şi spinările de scoarţa copacilor. În joacă, provoacă pră­pădul. Desprind stânca din echilibrul ei pre­car, care se rostogoleşte distrugând to­tul în cale, şi gospodăria Irinucăi. "Era în sâm­băta (bietului) Lazăr."

Fug. Strâng ce apucă şi fug de frica gazdei. Se înţeleg cu plutaşii, râul curgea vesel ca laptele muls, amăgit de căldura pripită a Buneivestiri, "şi plutaşii, de cuvânt, şi pornesc"... Dar iarna cade din nou. Epica întoarcerii e dârză, înfundată în omăt, chi­nuri, primejdii. Cu chiu, cu vai ajung în Pipirig, unde bunica Nastasia iar se-apucă să bocească văzându-i, ea îi va vindeca de râie, iar în sâmbăta Paştilor, acasă, în Humuleşti, proaspătul învăţăcel va trage un "Îngerul a strigat" de vor rămâne toţi cu gurile căscate; Smaranda, urmaşa lui Ciubuc Clopotarul, gata-gata să-l înghită de bucurie. Era victoria ei.
Constantin Ţoiu - România literară, nr. 31/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de