x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Conştiinţa rigorii

0
14 Aug 2009 - 00:00
Una din marile meniri ale artei fil­mului este veghea asupra păs­tră­rii nealterate a limbii neamului, care să exprime prin graiul artistic specificitatea naţională, bogăţia spirituală a poporului, de la origini şi până în prezent.

Ce înseamnă această nobilă mi­siune de restituire a purităţii limbii române moştenite prin limbajul cinematografic nu este o chestiune simplă sau rezolvabilă doar printr-un didacticism ling­vis­tic de dic­ţi­o­nar. E o pro­ble­mă, pe cât de responsabilă pe atât de complexă şi de complicată, prin înseşi corelările obligatorii ale virtuţii limbii cu spe­ci­ficitatea ar­tei filmului şi priceperea rea­lizatorilor.

Nu sunt lingvist şi nici scenartist de film. Încerc, la solicitarea revistei Cinema să privesc problema doar prin prisma unei experienţe acumulate ca actor de teatru şi film, o experienţă acumulată cred, la mai toate genurile acestor dra­­­maturgii, atât de diferite între ele. Cum e bine ştiut, una este ex­presivitatea limbii pe scenă şi cu to­tul alta pe ecran, unde vi­zu­a­lizarea, printr-o diversitate in­fi­nită a imaginii, devine nicidecum mai comodă, ci cu atât mai ri­gu­roasă. Chiar aş putea spu­ne că înseşi departajările valorice în palmaresul cinema­to­gra­fiei sunt adesea şi fără să ne dăm întotdeauna seama dirijate şi de vir­tuţile limbii, tocmai prin competenţa ex­plo­a­tării expresivităţii ei maxime.

Actor fiind, am băgat de seamă ce rol important are cuvântul în arta filmului, acesta găsindu-şi va­loarea doar în densitatea ex­presivi­tăţii sale, şi nu în ilustrarea a ceea ce imaginea şi decupajul regizoral pot sugera de la sine. Cuvântul rostit pe ecran devine semn de expresie cinematografică care sintetizează prin sem­ni­ficaţia descrierii, nu doar de locuri, de spaţii, de lucruri, de oa­meni şi fapte, ci şi de relaţiile dramatice ale tuturor elementelor ce populează imaginea. Nevoia rostirii cuvântului pe ecran devine astfel extrem de pretenţioasă, so­li­ci­tând o încărcătură de sensuri ce naşte însăşi virtutea unei dramaturgii de film. Aşa se face că în marile filme se vorbeşte econo­micos, dialogul presupunând nea­pă­rat o specializare aparte, speci­fică genului. Un bun scenarist de film nu se confundă chiar cu un bun ro­mancier sau cu un instruit profesor de istorie sau de limba română, dar nici nu-l vom putea accepta ca scenarist specialist fără a stăpâni limba poporului său în amploarea bogăţiei şi a fru­mu­seţilor ei. Toate acestea ţinând de fapt de autoritatea cu care o lim­bă se impune pe ecran se face plăcut ascultată şi simţită de pu­blic, fiind mai apoi asimilată de acesta şi folosită cu aceeaşi ri­g­oa­re şi în viaţa de toate zilele. E vorba deci aici chiar de un proces edu­ca­ţional îndelungat şi firesc, prin folosirea şi cultivarea limbii ro­mâne prin intermediul cinematografului.

O mare răspundere poartă aici şi actorul, căci în glasul şi calitatea vorbirii lui stă soarta transmiterii limbii. Sunt actori furaţi de firescul stradal, sau de grandilocvenţa fra­ză­rii şi în ambele cazuri limba fiind pândită de riscul pro­nun­ţi­i­lor gre­şi­te care-i rănesc nu numai muzica­litatea, ci şi sensul exact al unor cu­vin­te. Căci a pronunţa pe scenă sau pe ecran în locul vocalei e, ie sau în lo­cul vocalei o, uo, nu punctăm, aşa cum s-ar crede, tăria sau claritatea acestor două vocale, ci dimpotrivă le murdărim emisia, vulgarizându-le muzica­litatea şi uneori sensul. Un mare rol îl mai are  aici şi frazarea ar­tistică, găsirea accentului pe cu­vântul cel mai potrivit dintr-o frază, luminând prin aceasta tocmai înţelesul şi curgerea clară a povestirii întregi.

O întâlnire cuceritoare am avut cu scrisul plin de sugestii poetice şi metaforice al lui Ibrăileanu în Ade­la. Deosebit de interesant a fost lu­crul la filmul "Lumini şi umbre", în re­gia lui Andrei Blaier, având ca sce­na­rist pe scriitorul Titus Popovici. Este un minunat păstrător al limbii româneşti. Există în scenariile sale un rafinament al detaliilor, o di­na­mi­că a cuvintelor care duce la o drama­tică încleştare a relaţiilor dintre personaje. Plasticitatea cuvintelor lui Titus Popovici, exigenţa şi fantezia filmică a lui Andrei Blaier în a le valorifica în imagini bogăţia de sensuri, te obligă la o anume calitate a interpretării.

Exemplară a fost şi colaborarea pe care am avut-o cu regizoarea Mal­vina Urişanu la mai multe din file­mele sale de autor. Grija pentru puritatea limbii, pentru în­căr­că­tu­ra şi muzicalitatea cuvântului, pentru pronunţia lui corectă, artistică, într-o viziune de ansamblu armonioasă a dialogului, recomandă pe acestă regizoare, prin filmele ei de referinţă ale ci­ne­matografiei româneşti, ca pe un stră­lucit exemplu de cineast conş­tient de rostul limbii pe ecran.

Am întâlnit însă scenarişti şi regizori care furaţi de ideea îm­bogăţirii limbii cu noţiuni din domeniul tehnicii, de pildă, pier­deau măsura în folosirea termenilor noi, obţinând nu în­ţe­legerea emoţională a acestora prin transfigurare artistică, ci mai degrabă  un fel de limbaj tehnicist, greoi şi steril.

Iată deci că în transpunerea limbii pe ecran ne pândesc o sumedenie de capcane şi numai conştiinţa riguroasă poate feri creatorul de film de evitarea acestora cât mai mult cu putinţă, ştiut fiind că o peliculă, cu mult mai mult decât un spectacol teatral, rămâne şi devine mărturie peste timp a artei, dar şi a limbii în care se exprimă.
George Motoi - Cinema, nr. 7/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de