x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Articolul zilei Conştiinţa rigorii

Conştiinţa rigorii

14 Aug 2009   •   00:00

Una din marile meniri ale artei fil­mului este veghea asupra păs­tră­rii nealterate a limbii neamului, care să exprime prin graiul artistic specificitatea naţională, bogăţia spirituală a poporului, de la origini şi până în prezent.

Ce înseamnă această nobilă mi­siune de restituire a purităţii limbii române moştenite prin limbajul cinematografic nu este o chestiune simplă sau rezolvabilă doar printr-un didacticism ling­vis­tic de dic­ţi­o­nar. E o pro­ble­mă, pe cât de responsabilă pe atât de complexă şi de complicată, prin înseşi corelările obligatorii ale virtuţii limbii cu spe­ci­ficitatea ar­tei filmului şi priceperea rea­lizatorilor.

Nu sunt lingvist şi nici scenartist de film. Încerc, la solicitarea revistei Cinema să privesc problema doar prin prisma unei experienţe acumulate ca actor de teatru şi film, o experienţă acumulată cred, la mai toate genurile acestor dra­­­maturgii, atât de diferite între ele. Cum e bine ştiut, una este ex­presivitatea limbii pe scenă şi cu to­tul alta pe ecran, unde vi­zu­a­lizarea, printr-o diversitate in­fi­nită a imaginii, devine nicidecum mai comodă, ci cu atât mai ri­gu­roasă. Chiar aş putea spu­ne că înseşi departajările valorice în palmaresul cinema­to­gra­fiei sunt adesea şi fără să ne dăm întotdeauna seama dirijate şi de vir­tuţile limbii, tocmai prin competenţa ex­plo­a­tării expresivităţii ei maxime.

Actor fiind, am băgat de seamă ce rol important are cuvântul în arta filmului, acesta găsindu-şi va­loarea doar în densitatea ex­presivi­tăţii sale, şi nu în ilustrarea a ceea ce imaginea şi decupajul regizoral pot sugera de la sine. Cuvântul rostit pe ecran devine semn de expresie cinematografică care sintetizează prin sem­ni­ficaţia descrierii, nu doar de locuri, de spaţii, de lucruri, de oa­meni şi fapte, ci şi de relaţiile dramatice ale tuturor elementelor ce populează imaginea. Nevoia rostirii cuvântului pe ecran devine astfel extrem de pretenţioasă, so­li­ci­tând o încărcătură de sensuri ce naşte însăşi virtutea unei dramaturgii de film. Aşa se face că în marile filme se vorbeşte econo­micos, dialogul presupunând nea­pă­rat o specializare aparte, speci­fică genului. Un bun scenarist de film nu se confundă chiar cu un bun ro­mancier sau cu un instruit profesor de istorie sau de limba română, dar nici nu-l vom putea accepta ca scenarist specialist fără a stăpâni limba poporului său în amploarea bogăţiei şi a fru­mu­seţilor ei. Toate acestea ţinând de fapt de autoritatea cu care o lim­bă se impune pe ecran se face plăcut ascultată şi simţită de pu­blic, fiind mai apoi asimilată de acesta şi folosită cu aceeaşi ri­g­oa­re şi în viaţa de toate zilele. E vorba deci aici chiar de un proces edu­ca­ţional îndelungat şi firesc, prin folosirea şi cultivarea limbii ro­mâne prin intermediul cinematografului.

O mare răspundere poartă aici şi actorul, căci în glasul şi calitatea vorbirii lui stă soarta transmiterii limbii. Sunt actori furaţi de firescul stradal, sau de grandilocvenţa fra­ză­rii şi în ambele cazuri limba fiind pândită de riscul pro­nun­ţi­i­lor gre­şi­te care-i rănesc nu numai muzica­litatea, ci şi sensul exact al unor cu­vin­te. Căci a pronunţa pe scenă sau pe ecran în locul vocalei e, ie sau în lo­cul vocalei o, uo, nu punctăm, aşa cum s-ar crede, tăria sau claritatea acestor două vocale, ci dimpotrivă le murdărim emisia, vulgarizându-le muzica­litatea şi uneori sensul. Un mare rol îl mai are  aici şi frazarea ar­tistică, găsirea accentului pe cu­vântul cel mai potrivit dintr-o frază, luminând prin aceasta tocmai înţelesul şi curgerea clară a povestirii întregi.

O întâlnire cuceritoare am avut cu scrisul plin de sugestii poetice şi metaforice al lui Ibrăileanu în Ade­la. Deosebit de interesant a fost lu­crul la filmul "Lumini şi umbre", în re­gia lui Andrei Blaier, având ca sce­na­rist pe scriitorul Titus Popovici. Este un minunat păstrător al limbii româneşti. Există în scenariile sale un rafinament al detaliilor, o di­na­mi­că a cuvintelor care duce la o drama­tică încleştare a relaţiilor dintre personaje. Plasticitatea cuvintelor lui Titus Popovici, exigenţa şi fantezia filmică a lui Andrei Blaier în a le valorifica în imagini bogăţia de sensuri, te obligă la o anume calitate a interpretării.

Exemplară a fost şi colaborarea pe care am avut-o cu regizoarea Mal­vina Urişanu la mai multe din file­mele sale de autor. Grija pentru puritatea limbii, pentru în­căr­că­tu­ra şi muzicalitatea cuvântului, pentru pronunţia lui corectă, artistică, într-o viziune de ansamblu armonioasă a dialogului, recomandă pe acestă regizoare, prin filmele ei de referinţă ale ci­ne­matografiei româneşti, ca pe un stră­lucit exemplu de cineast conş­tient de rostul limbii pe ecran.

Am întâlnit însă scenarişti şi regizori care furaţi de ideea îm­bogăţirii limbii cu noţiuni din domeniul tehnicii, de pildă, pier­deau măsura în folosirea termenilor noi, obţinând nu în­ţe­legerea emoţională a acestora prin transfigurare artistică, ci mai degrabă  un fel de limbaj tehnicist, greoi şi steril.

Iată deci că în transpunerea limbii pe ecran ne pândesc o sumedenie de capcane şi numai conştiinţa riguroasă poate feri creatorul de film de evitarea acestora cât mai mult cu putinţă, ştiut fiind că o peliculă, cu mult mai mult decât un spectacol teatral, rămâne şi devine mărturie peste timp a artei, dar şi a limbii în care se exprimă.
George Motoi - Cinema, nr. 7/1989

×
Subiecte în articol: articolul zilei