Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una din marile meniri ale artei filmului este veghea asupra păstrării nealterate a limbii neamului, care să exprime prin graiul artistic specificitatea naţională, bogăţia spirituală a poporului, de la origini şi până în prezent.
Ce înseamnă această nobilă misiune de restituire a purităţii limbii române moştenite prin limbajul cinematografic nu este o chestiune simplă sau rezolvabilă doar printr-un didacticism lingvistic de dicţionar. E o problemă, pe cât de responsabilă pe atât de complexă şi de complicată, prin înseşi corelările obligatorii ale virtuţii limbii cu specificitatea artei filmului şi priceperea realizatorilor.
Nu sunt lingvist şi nici scenartist de film. Încerc, la solicitarea revistei Cinema să privesc problema doar prin prisma unei experienţe acumulate ca actor de teatru şi film, o experienţă acumulată cred, la mai toate genurile acestor dramaturgii, atât de diferite între ele. Cum e bine ştiut, una este expresivitatea limbii pe scenă şi cu totul alta pe ecran, unde vizualizarea, printr-o diversitate infinită a imaginii, devine nicidecum mai comodă, ci cu atât mai riguroasă. Chiar aş putea spune că înseşi departajările valorice în palmaresul cinematografiei sunt adesea şi fără să ne dăm întotdeauna seama dirijate şi de virtuţile limbii, tocmai prin competenţa exploatării expresivităţii ei maxime.
Actor fiind, am băgat de seamă ce rol important are cuvântul în arta filmului, acesta găsindu-şi valoarea doar în densitatea expresivităţii sale, şi nu în ilustrarea a ceea ce imaginea şi decupajul regizoral pot sugera de la sine. Cuvântul rostit pe ecran devine semn de expresie cinematografică care sintetizează prin semnificaţia descrierii, nu doar de locuri, de spaţii, de lucruri, de oameni şi fapte, ci şi de relaţiile dramatice ale tuturor elementelor ce populează imaginea. Nevoia rostirii cuvântului pe ecran devine astfel extrem de pretenţioasă, solicitând o încărcătură de sensuri ce naşte însăşi virtutea unei dramaturgii de film. Aşa se face că în marile filme se vorbeşte economicos, dialogul presupunând neapărat o specializare aparte, specifică genului. Un bun scenarist de film nu se confundă chiar cu un bun romancier sau cu un instruit profesor de istorie sau de limba română, dar nici nu-l vom putea accepta ca scenarist specialist fără a stăpâni limba poporului său în amploarea bogăţiei şi a frumuseţilor ei. Toate acestea ţinând de fapt de autoritatea cu care o limbă se impune pe ecran se face plăcut ascultată şi simţită de public, fiind mai apoi asimilată de acesta şi folosită cu aceeaşi rigoare şi în viaţa de toate zilele. E vorba deci aici chiar de un proces educaţional îndelungat şi firesc, prin folosirea şi cultivarea limbii române prin intermediul cinematografului.
O mare răspundere poartă aici şi actorul, căci în glasul şi calitatea vorbirii lui stă soarta transmiterii limbii. Sunt actori furaţi de firescul stradal, sau de grandilocvenţa frazării şi în ambele cazuri limba fiind pândită de riscul pronunţiilor greşite care-i rănesc nu numai muzicalitatea, ci şi sensul exact al unor cuvinte. Căci a pronunţa pe scenă sau pe ecran în locul vocalei e, ie sau în locul vocalei o, uo, nu punctăm, aşa cum s-ar crede, tăria sau claritatea acestor două vocale, ci dimpotrivă le murdărim emisia, vulgarizându-le muzicalitatea şi uneori sensul. Un mare rol îl mai are aici şi frazarea artistică, găsirea accentului pe cuvântul cel mai potrivit dintr-o frază, luminând prin aceasta tocmai înţelesul şi curgerea clară a povestirii întregi.
O întâlnire cuceritoare am avut cu scrisul plin de sugestii poetice şi metaforice al lui Ibrăileanu în Adela. Deosebit de interesant a fost lucrul la filmul "Lumini şi umbre", în regia lui Andrei Blaier, având ca scenarist pe scriitorul Titus Popovici. Este un minunat păstrător al limbii româneşti. Există în scenariile sale un rafinament al detaliilor, o dinamică a cuvintelor care duce la o dramatică încleştare a relaţiilor dintre personaje. Plasticitatea cuvintelor lui Titus Popovici, exigenţa şi fantezia filmică a lui Andrei Blaier în a le valorifica în imagini bogăţia de sensuri, te obligă la o anume calitate a interpretării.
Exemplară a fost şi colaborarea pe care am avut-o cu regizoarea Malvina Urişanu la mai multe din filemele sale de autor. Grija pentru puritatea limbii, pentru încărcătura şi muzicalitatea cuvântului, pentru pronunţia lui corectă, artistică, într-o viziune de ansamblu armonioasă a dialogului, recomandă pe acestă regizoare, prin filmele ei de referinţă ale cinematografiei româneşti, ca pe un strălucit exemplu de cineast conştient de rostul limbii pe ecran.
Am întâlnit însă scenarişti şi regizori care furaţi de ideea îmbogăţirii limbii cu noţiuni din domeniul tehnicii, de pildă, pierdeau măsura în folosirea termenilor noi, obţinând nu înţelegerea emoţională a acestora prin transfigurare artistică, ci mai degrabă un fel de limbaj tehnicist, greoi şi steril.
Iată deci că în transpunerea limbii pe ecran ne pândesc o sumedenie de capcane şi numai conştiinţa riguroasă poate feri creatorul de film de evitarea acestora cât mai mult cu putinţă, ştiut fiind că o peliculă, cu mult mai mult decât un spectacol teatral, rămâne şi devine mărturie peste timp a artei, dar şi a limbii în care se exprimă.
George Motoi - Cinema, nr. 7/1989
Citește pe Antena3.ro
