Depăşirea statului în poză

După decenii de actorie la înalte cote valorice, era inevitabilă tentaţia lui Ion Caramitru de a-şi transforma experienţa dobândită în experienţă transmisibilă prin actul regizoral. Şi în domeniul regiei pionieratul asigură celui tentat să şi-l asume o anumită linişte: eforturile sale nu vor fi bruiate de per­formanţele anterioare, iar rezultatele obţinute se văd de la mari distanţe şi sunt de-a dreptul uimitoare.

Spectacolele de musical din ţara noastră au rămas să fie până acum, din punct de vedere regizoral, parcele de "terra incognita". Montând pe scena teatrului liric din Constanţa "My fair lady", regizorul Ion Caramitru şi-a asi­gurat întâietatea, dar şi-a asumat şi riscul de a se înfrunta cu o cu­noscută peliculă cinematografică a acestui musical. Punct cu punct, regia a contracarat virtuozităţile peliculei: spectacularei treceri din interioare în exterioare şi eclatanţei arhitectonice vi­zibile din film, montarea de la Constanţa îi contrapune spectacolul scenografiei care, prin schimbarea la vedere a locurilor de joc într-o succesiune rapidă şi ritmată, fără personaje, doar însoţită de ecleraj, transformă decorul în personal ce se desfăşoară pe durata uverturii. Ion Caramitru, meticulos, calm, sistematic, cu inventivitate şi măsură, caută ceea ce nu s-a făcut şi rezolvă ceea ce din punct de vedere teatral era la fel de important ca muzica. Apariţia unui Gavroche londonez, bunăoară, personaj inventat de regie, străbate spectacolul ca o undă amintitoare a shakesperianului Puck, Balerina Delia Scorneschi, interpreta acestui băieţel, plin de umor şi pus pe şotii, printr-o prezenţă vie, ca de năzdrăvan neliniştit şi mereu aflat în umbra întâmplărilor, leagă toate peripeţiile transformării florăresei în lady, învăluindu-le cu aburul unei nostalgii fulgerate uneori de admiraţie şi uimire ironice.

Un alt moment regizoral este cursa de cai la care asită protipendada metropolei engleze: pornirea cailor din padoc nu mai constituie o convenţie şi prilejul unei oarecare parade a modei, ci devine partitură coregrafică. Nu vom comenta interpretările cântăreţilor. Nu avem calitatea necesară. Vom spun doar că, graţie - probabil - regiei, au depăşit ticul de a sta în poză cu faţa la pu­blic de câte ori partitura le-ar cere-o. Admirabilă, coregrafia acestui musical are firescul baletelor americane apte de a îngloba, de a specula cele mai banale gesturi şi mişcări şi de a le inventa graţie şi expresivitate. Spectacolul "My Fair Lady" este astfel conceput încât permite spectatorului să-şi închipuie ca perfect posibilă şi credibilă o lume în care oamenii nu îşi vorbesc, ci îşi cântă sentimentele, în care pentru fiecare stare de spirit ori idee se pot isca linii melodice pro­pice exprimării lor şi altfel decât doar prin cuvinte. Ceea ce constituie, indiscutabil, o performanţă. Regizorală.
Paul Cornel Chitic, Teatrul, nr. 7/1989