Experienţa formelor fixe

Dacă interesul pentru sonet a putut părea o vreme la Eugen Frunză unul relativ obişnuit, ca şi în cazul multor poeţi contemporani de la noi, apariţia în 1980 a unui volum compact cu asemenea producţii ("Târziu") a fost de natură a-i releva o preocupare statornică în această direcţie.

Surpriza a fost când în 1963 avea să vină cu volum de glose ("Infinitul din preajmă"), realizând astfel o performanţă tehnică unică în literatură noastră, dacă nu şi în spaţii culturale mai largi. Sunt acolo 10 astfel de piese, cele 800 de versuri ale lor parcurgându-se cu real interes. Ele relevând la autor o disponibilitate neobişnuită pentru formele fixe ale poeziei. E drept, există o formă de sonet, numit retrogradus, în care fiecare vers are un înţeles oarecum de sine stătător, apoftegmatic întrucâtva, poezia putând fi citită şi de jos în sus, ca glosa, într-o măsură, dar din acestea Eugen Frunză n-a scris în mod deliberat, încât aplecarea lui către glosă (specie fără tradiţie la noi, cunoscându-se numai cea exemplară a lui Eminescu) se cuvine înregistrată ca un act liric ieşit din comun.

Scriitorul nu s-a mulţumit cu atât (deşi izbânda lui n-a prea fost luată în seamă) şi acum ni se înfăţişează cu o nouă surpriză: un volum întreg de gazeluri (Eugen Frunză, "Călător în prag". Editura Cartea Românească, 1988). Sunt 102 asemenea piese, a căror tradiţie e iarăşi destul de firavă în România (Eminescu a compus în 1873 cunoscutu-i "Ghazel", iar Coşbuc altele vreo trei), ca şi în alte părţi. De provenienţă orientală (în arabă ghazal semnificând poezie lirică, erotică), probabil indo-persană, de unde a trecut în arabă, turcă etc. şi apoi în literaturile europene, prin orientalistul-diplomat Joseph Hammer, care a tradus pe la începutul secolului trecut, în germană, "Divanul" lui Hafiz, impresionându-l pe Goethe şi pe alţii, tipul respectiv de poezie a fost abordat, totuşi, mai mult accidental. Deşi nu presupune dificultăţile glosei, rondelului sau sonetului, realizarea lui implică o anume rigoare, de care poeţii mai noi fug, ei nemaicrezând, cum zice Frunză, că doar "rigoarea/ îşi impune parametrii/ abolind neîndurătoarea/ luptă dinlăuntrul vetrii." Format dintr-un număr variabil de distihuri (de la 5 la 15, Eminescu extinzându-le la 20, iar Frunză scriind cele mai multe gazeluri de câte 4 asemenea unităţi strofice), în care fiecare al doilea vers al celor următoare primului are aceeaşi rimă (schema fiind: aa, ba, ca, da etc.), acest mod de versificare constituie totuşi un corset în care e greu să-ţi găseşti confortul şi fluenţa expresivă adecvată. De unde, abordarea lui ca simplu exerciţiu de virtuozitate.

Asumându-şi aceste reguli, Eugen Frunză le-a folosit cu pricepere şi a realizat o carte de versuri care-l reprezintă. Constrângerea tehnică a avut mai întâi efecte asupra limbajului. Diversificat încă prin experienţa sonetelor şi a gloselor, acesta îşi lărgeşte aria de cuprindere şi flexibilitatea, deopotrivă prin obligaţiile rimei şi metricii, ca şi prin amplificarea conţinutului tradiţional al gazelului. Iniţial, acesta celebra dragostea, în general plăcerile bahice şi meditaţia filisofică liberă, Goethe lărgindu-i sfera către social, iar la noi Coşbuc imprimându-i chiar o dimensiune militantă: "O luptă-i viaţa: deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor". Scriind un număr impresionant de gazeluri, prin forţa împrejurărilor, autorul noului volum abordează aspecte ale iubirii, ale dragostei faţă de pământul natal şi faţă de oamenii lui, cu care confraternizează firesc, întocmai ca în mai vechile sale poeme, creionează elegii sau schiţează gesturi polemice, îşi ridică glasul contra diverselor primejdii contemporane etc, ricanând uneori ironic, precum în această piesă, amintind întrucâtva de Topârceanu: "În rochie de seară elegantă/ coboară ziua mea cărarea-n pantă.// Mă uit în urma ei cum îşi mlădie/ solarul trup de tânără bacantă.// Cu paşi mărunţi coboară-n valea nopţii,/ grăbită ca o dragoste vacantă.// S-a dus destrăbălată, nu mai vine.../ Şi noua zi? O biată supleantă".

Evident, cele mai multe gazeluri cântă trecerea timpului şi căldura iubirii târzii, învăluită de umbrele amintirii, pierderea iluziilor şi împăcarea cu rosturile fireşti ("Ne facem datoria către timp/ nălucii dându-i mască de real"). În tot, o experienţă tehnică limită, un adaos cald la vechile teme, o linişte nouă şi un suflu al inevitabilei tristeţi, sunt aspectele mai de seamă ale acestui volum al lui Eugen Frunză, poet intrat de mult în altă vârstă decât cea în care a fost fixat o vreme.

George Muntean
România literară, nr. 28/1989