Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eram acolo, în aceeaşi încăpere, inundată de soarele dimineţii de iulie, văzusem împreună fişe, registre, planificări, concluziile unor investigaţii de sănătate pe care ea le realiza cu specialişti din clinicile staţiunii, într-un cuvânt, "citisem" în dulapurile acelea, sclipitor de albe, sănătatea celor peste 4.000 de locuitori ai circumscripţiei sanitare urbane doi. Ea povestise fermecător despre viaţa şi munca părinţilor ei, ţărani de generaţii, de pe Baraolt, despre mama care o adusese pe lume, tocmai în vara aceea când pământurile noastre clocoteau de urgiile războiului, despre un soldat care s-a oprit apoi la poarta lor în toamna celuilalt an, când făcuse pace, soldat care venea direct de pe front şi care era de fapt tatăl ei, Ioja.
Şi totuşi, când a intrat primul pacient, noi n-am mai existat acolo pentru ea. M-am retras într-un unghi de fereastră şi m-a uimit să constat că femeia aceasta robustă, aparent puţin aprigă, s-a ridicat grijulie să-şi ia în primire bolnava. Şi timp de mai bine de o jumătate de oră, tot universul ei a fost doar ea, bătrânica aceea care îşi lăsase în semn de mare respect bastonul şi papucii la uşă. A poftit-o să stea şi vocea ei avea mlădieri calme, privirile îi transmiteau numai speranţă şi bucurie. Minute în şir i-a ascultat inima, zbaterea sângelui, a iscodit-o dacă doarme bine sau nu ori dacă şi-a uitat bunul obicei să-şi îngrijească la fel grădina casei sale.
...Sunt mai bine de 20 de ani de când ei, soţii Lenke şi Nicolae Bukovinski, tineri absolvenţi medici, veneau la circumscripţia sanitară Târlişua. Aşezarea de pe Bârgaiei Bistriţei se constituia de fapt atunci din pâlcuri de case risipite pe spinări de deal ori dincolo de coama muntelui pe zeci de kilometri. Doi cai mărunţi şi şareta doctoriţei Lenke Bucovinski treceau zilnic spre satele acelea. Erau anii când, sub însemnurile Congresului al IX-lea al Partidului, viaţa îşi vindecase rănile războiului şi, sub conducerea comuniştilor, oamenii se îndreptau spre rosturi noi, mai bune, mai înalte. Tânăra doctoriţă de atunci se oprea în sate să administreze personal vaccinurile în şcoli, să dea consultaţii celor ce nu se mai încumetau să vină pe distanţa mare până la dispensar, să asculte cum bat inimile copiilor acestora, cu obrajii ca ionatanele toamnei. Femeile o aşteptau şi ea nu pleca spre alt sat ori peste munte până nu-şi consulta fără grabă pacienţii, până nu sfătuia gravidele din luna a noua să vină din timp la casa de naşteri din Târlişiua. Oamenii o petreceau cu bucurie, o socoteau drept parcă ar fi de aici dintotdeauna...
- Eram foarte tineri, spune doctoriţa, soţul meu era la o altă circă medicală, dar de câte ori aveam o urgenţă, alergam unul la altul să ne sfătuim, să administrăm tratamenul cel mai indicat, să căutăm în literatura de specialitate cazuri similare... Pe atunci, staţia cea mai apropiată de Salvare era la 40 de kilometri, şi când nu aveam timp de aşteptat, când viaţa era în pericol, intervenţiile le făceam noi, cu profesionalism, cu curaj, cu răspundere.
Smaranda Sburlan - Femeia, nr. 8/1989
Citește pe Antena3.ro
