Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Istoricul şi diplomatul Jean-Marie Le Breton era în 1989 ambasadorul Franţei în România. A fost unul dintre cei mai activi diplomaţi străini în susţinerea disidenţilor din România şi totodată un fin observator şi analist al politicii lui Ceauşescu şi efectelor sale.
După încheierea mandatului de ambasador la Bucureşti a scris cartea "La fin de Ceauşescu: histoire d’une révolution", apărută în Franţa la Editura L’Harmattan. Reproducem din traducerea ei în limba română un pasaj în care sunt prezentate ravagiile sistematizării:
"Sistematizarea, ale cărei ravagii aveam să le observ în timpul şederii mele în România, era fără îndoială, împreună cu Securitatea, ceea ce a contribuit cel mai mult la instaurarea în România şi în spiritul fiecărui român a unui climat de psihoză, mergând până la un nivel încă neatins.
La origine, sistematizarea, în accepţia româneasă, corespundea unui amestec de urbanism şi de raţionalizare, concept care se regăseşte şi în proiectele de urbanism din perioada interbelică. Regele Carol, preocupat de dezvoltarea capitalei sale, ceruse elaborarea unui plan director care prevedea străpungerea de artere noi sau deschiderea de noi degajamente. În principiu, sistematizarea răspundea unor nevoi ale oraşului.
Aplicarea ei de Ceauşescu a făcut odios cuvântul însuşi. Un fel de precariate generale părea că loveşte toate locuinţele din Bucureşti. Chiar cei care se lăudau că au ca vecini oameni puternici ai regimului nu erau la adăpost de demolare. În cursul inspecţiilor în sit, Ceauşescu, urbanist-şef al ţării şi, mai ales, al Bucureştiului, arăta, cu un gest al mâinii, imobilele ce aveau a fi dărâmate. Uneori, aceste hotărâri nu erau lipsite de o oarecare logică. Alteori însă, ele nu aveau alt temei decât voinţa despotului. Românii, gata oricând la ironie, pretindeau că, uneori, un simplu gest anodin al lui Ceauşescu, de pildă, spre a alunga o viespe, era greşit interpretat şi că imobilul sacrificat nu era cel pe care-l avea în vedere. Era vorba de un proces efectiv diabolic, care proceda prin sacade, fără notificare prealabilă, fără plan stabilit, fără termene.
Cei expulzaţi erau într-adevăr cazaţi, dar în cartiere mărginaşe. Nu ştiau cum se va face expulzarea lor. O mărturie în acest sens o constituie apelul telefonic pe care l-am primit în plină iarnă, din partea cuiva care locuia la etajul II al unui imobil de pe cheiul Dâmboviţei. Mă informa că demolatorii s-au apucat de lucru la etajul de deasupra lui şi că el însuşi trebuie să-şi mute lucrurile cu roaba. Mă implora să fac cunoscut cazul său în Occident. M-am dus imediat la faţa locului. Etajul II era în curs de dărâmare. Omul meu se găsea, oare, în grupul celor expulzaţi pe care îi zăream? Poliţia exercita o pază straşnică.
Tema demolărilor şi a expulzărilor alimenta conversaţiile, dar mai ales îngrijorarea celor vizaţi. Câteodată aşteptarea se prelungea. Am fost de mai multe ori în vizită la unul dintre prietenii noştri care locuia într-o casă delicioasă, în vecinătatea palatului pe care-l edifica Ceauşescu, casa fiind deci ameninţată cu dărâmarea; demolatorii se găseau deja în fundul grădinii sale. A avut norocul ca dictatorul să cadă înainte de a-şi fi putut finaliza proiectele. Pentru o casă salvată, câte altele au fost distruse! În 1989, construcţia unui ansamblu de blocuri din Piaţa Victoriei dusese la demolarea unor frumoase case burgheze. Altele păreau a fi fost salvate. Se efectuau chiar lucrări de restaurare, apoi, peste noapte, începea demolarea. Nici un plan nu părea să stea la baza acestor dărâmări, deşi au fost foarte numeroase în centrul oraşului, unde urma să fie înălţat ceea ce se numea Centrul Civic.
Când aduceam vorba de "sistematizare" în faţa oficialităţilor, ele nu pregetau să-mi răspundă evocând opera lui Haussmann. Ceea ce nu era bineînţeles cinstit, dar mesajul era clar: "Suntem la noi acasă şi putem face ce ne place". Trebuie spus că mulţi, mai cu seamă dintre emigranţi, au dramatizat excesiv situaţia. Multe dintre casele dărâmate nu prezentau vreun real interes istoric sau artistic, şi cu atât mai puţin un nivel de construcţie şi de confort care să fi justificat păstrarea lor. Totuşi, aceste case individuale modeste dădeau Bucureştiului un specific şi o originalitate total alterate de clădirile din Centrul Civic. Ansamblul nu era lipsit de farmec. Circulaţia cu automobilul nu era uşoară, condiţiile de igienă nu erau faimoase, dar era totuşi vechiul Bucureşti. Apoi, dărâmarea Mănăstirii Văcăreşti, unul dintre monumentele frumoase ale oraşului, a constituit o greşeală de neiertat; demontat, piatră cu piatră, este păstrat actualmente în curtea unei mănăstiri din preajma Bucureştiului.
Văcăreştiul dispăruse înaintea sosirii mele. Dar am fost martorul distrugerii Bisericii Sfânta Vineri. Prin ea însăşi, biserica nu avea o mare valoare estetică. Era însă un lăcaş unde veneau să se închine foarte mulţi oameni simpli. Eram câţiva care supravegheam zona, fiindcă dărâmările din jur erau în toi şi se zvonea că şi biserica avea să fie doborâtă în curând. Se spunea că enoriaşii îi făcuse pe demolatori să dea înapoi. Înştiinţat într-o seară de apropiata ei distrugere, am decis să merg să văd ce se întâmplă chiar a doua zi. Nu am mai găsit biserica, dărâmăturile fuseseră curăţate şi orice urmă dispăruse.
Probă vie că nu exista nici o regulă în materie, o altă biserică a fost salvată, deplasată pe şine, cu mare cheltuială, pe câţiva zeci de metri, pentru a facilita deschiderea unei axe de degajament.
Ambasada este situată în inima oraşului, în zona bulevardelor, dar într-un cartier cu străduţe, unde se învecinează palate, mari case burgheze de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea şi blocuri mai recente, toate într-o stare jalnică. O mică piaţă ţărănească animă tot cartierul. Din dreptul intrării noastre am fost martorii deschiderii unei căi directe întretăind Calea Victoriei şi pornind din Piaţa Romană, în vecinătatea imediată a Ambasadei. Lucrările au fost realizate cu o iuţeală de necrezut, cu buldozere şi explozibil. Totul trebuia făcut şi terminat în timpul unei călătorii a lui Ceauşescu în Africa. Am putut face nenumărate fotografii ale acestei operaţiuni. Mereu caustici, românii au numit această arteră "strada vespasiană", deoarece ea începea şi se termina cu două closete publice. Foştii locuitori au trebuit să se exileze la periferie. Unii erau proprietari, alţii plăteau chirii derizorii. Pentru toţi a fost o dramă.
Sistematizarea a durat circa şapte ani. Megalomania şefului statului nu a încetat să se agraveze. Poate că se temea, cu destulă luciditate, că nu va putea să-şi desăvârşească marea operă. E de presupus că în gândul lui Bucureştiul n-avea să mai fie cel primit de la predecesorul său. Masivitatea Centrului Civic este de aşa natură încât desfigurează oraşul. Centrul, palatul, dar şi imensul bulevard din faţa sa, care ar fi, după cum ni se spune, cu un metru mai lat decât Champs-élysées, şi enormele imobile satelite ale palatului au fost adesea descrise şi arătate în presă şi la televiziune. Este un amestec în care regăseşti influenţa lui Albert Speer şi cea a lui Ricardo Bofil. El reflectă cel mai bine paranoia dictatorială a lui Ceauşescu. Acest complex monumental, care are un anumit caracter din cauza gigantismului său, este în linii mari neoclasic. Nu i se poate reproşa lui Ceauşescu că vedea lucrurile în mic. Unele clădiri şi unele pieţe ar fi acceptabile, deşi e regretabil că nesocotesc tradiţia arhitecturală bucureşteană, dominată de neprevăzut. Cert este însă că aceste mari clădiri se înscriu prost în restul oraşului. Fără îndoială că, dacă ar mai fi trăit, Ceauşescu ar fi lărgit zona modernă. Dar o prăpastie ar fi persistat între construcţiile moderne şi ambientul lor urban.
Jean-Marie Le Breton - Sfârşitul lui Ceauşescu: istoria unei revoluţii, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1997, p. 17-20
Citește pe Antena3.ro
