x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

18 iulie 1989

0
18 Iul 2009 - 00:00

● Victor Felea ● Florenţa Albu ● Gabriela Melinescu



Lidia a plecat la Turda pentru două zile. Recitesc poemele lui Pierre Reverdy, dar din păcate nu mă entuziasmează. Nu e un mare poet, cum sunt, de exemplu, spaniolii Machado, Jiménez, Lorca sau portughezul Pessoa, care pot să impresioneze chiar şi în traducere (franceză sau română). Aceştia au în poezia lor o substanţă spirituală bogată, diversă şi profundă, ca toţi liricii adevăraţi, şi nu îţi înşeală aşteptările. Cu ei te afli în plin univers al poeziei, unde orice inflexiune te surprinde şi te încântă.

Un nou volum de poeme de Marin Sorescu, "Ecuatorul şi polii", apărut la Facla. Are o copertă îngrozitor de urâtă; parcă şi-au bătut joc de autor. Nu înţeleg cum poate cineva să promoveze o atât de vădită lipsă de gust. Poetul Sorescu nu s-a schimbat. Pare a fi într-o formă bună. La sfârşitul cărţii, câteva poeme ocazionale (de călătorie) îmi par mai puţin reuşite.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 730-731


Sfântul Ilie (...) să fie bun cu noi! Un sfânt ţăran pe care îl iubesc pentru ploile cu care ne alină secetele pământeşti şi pe acelea ale sufletului.
La o săptămână după Lotrioara... Ce minunăţie de singurătate acolo, zile care m-au bucurat
mult - şi nici nu are importanţă că ceea ce am scris acum nu mai atinge revelaţiile din "Sărbătoarea Sol­stiţiului" de acum trei ani...
Întoarsă la Bucureşti, am făcut o intoxicaţie gravă, din cauza unei conserve de peşte rusesc, veche de cine ştie când. Drumuri continue la Spitalul Berceni, un tratament ambulatoriu dur, de aproape două luni, printre afişele despre sifilis şi Sida şi prin­tre aceşti medici nemaipomeniţi, exemplari, care riscă totul, îngrijindu-şi pacienţii de aici. (Dr Elena Naumescu). Şi, Doamne, câte am mai aflat despre mizeriile, bolile Bucureştiului nostru de azi!
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 417


Dimineaţa unei alte zile fără René. Toţi prietenii noştri din Elveţia telefonează plângând la telefon. La micul dejun, Yves plângea în hohote. I-am condus la gară pe prietenii din Italia, apoi împreună cu Lisabeth, Yves şi Alain ne-am dus să cumpărăm flori şi apoi la Fridendal pentru a vedea din nou corpul. Miros greu de flori. Răceala locului şi reve­derea lui René care devenise un străin, cineva care îşi pierduse căldura, şi fără ea totul se îndepărtase de noi. Alain plângea în braţele mele. Apoi avea impresia că René mişca pleoapele şi buzele, că ne vorbea, ca şi cum i se făcuse milă de noi.

A venit de la Bruxelles familia lui René. Prietenii din Suedia mă sună tot timpul plângând la telefon. I-am dat lui Yves stiloul lui René şi lui Alain ceasul de aur pe care eu i-l dăruisem o dată cu banii primei burse.

Tante Élise, care l-a cunoscut pe René copil, prietena veche a familiei, mă consolează spunând că-mi înţelege durerea, soţul ei Theo a murit la fel. Sora lui Christine, Gunde, mă consolează spunând că toţi au vorbit întotdeauna bine despre mine, chiar şi sora ei, Christine, rugându-mă să am grijă de băieţi, mai ales de Yves, care e extrem de fragil. Împreună cu Yves şi Alain ne ducem să cumpărăm sicriul; acolo, în faţa costisitoarelor sicrie, am avut un moment de amnezie, neputând să răspund la întrebarea când m-am căsătorit cu René, a răspuns în locul meu Yves.

Familia lui René s-a reunit la Lucerna şi pentru prima oară Lionel e obli­gat să doarmă în aceeaşi ca­meră cu soţia lui, Linnéa. Din tot ce spun ei reiese că René ar fi putut fi salvat dacă ar fi fost dus imediat la spital. Mă simt singură şi arătată cu degetul ca o vinovată, deşi toţi ştiu că nu ar fi fost posibil să fie salvat. Mama lui René, ca să repare cuvintele negândite aruncate în vânt, îmi povesteşte despre naş­terea lui René, cum a scos capul la ora şase dimi­neaţa, născându-se "sec". Doctorii au strigat în cor: "C'est un spécimen!". Cum René, abia născut, dormea adânc şi nu se speria niciodată când fulgera şi tuna...
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 258-259
Citeşte mai multe despre:   rene,   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de