Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mircea Zaciu ● C. Trandafir ● Gabriela Melinescu
Soare fastuos, dar încă rece. Primăvară biruitoare, dar nu am timp să mă pot bucura. Când îmi voi recâştiga singurătatea râvnită? Acum veşti că şi Buşchis va veni mai repede decât scontasem. - Telefon I., după o atât de lungă tăcere. S-a căsătorit, dar nici unul nu e fericit, zice, ar vrea să mă vadă şi totuşi nu poate veni, nu ştie cum. Nu ştiu nici eu, simt doar o ascuţită durere. - Încă nu ştiu cum a trecut Cori, ieri. Mereu sub presiune. - Ieri, bun interviu al lui Traian Ungureanu. - Nici o veste. Michael, la mine. Operaţiile prin care a trecut. Şi totuşi speră, vorbeşte despre viitor, face planuri cum îşi va reîncepe studiile. Mi se sfâşie inima. - După-amiază caldă, lungă plimbare, vizită la Jean, care e mereu absorbit de cartea la care scrie (şi căreia eu unul nu-i văd nici un rost, acum!). Dan C. Mihăilescu mi-a trimis ultima lui carte, dar stilul e uşor gongoric. În critică prefer stilul sobru, sec, jongleriile mă obosesc. Dar poate sunt nedrept, eu sunt cel în pasă proastă şi toate îmi par inutile, fastidioase, simple refugii dintr-o realitate care ne înghite ca un torent murdar, fie că scriem, fie că mai scoatem cărţi, fie că mai credem în iluzia "salvării" prin literatură... tot atâta!
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 433
Diana îmi dă veste că a telefonat Oprişan să-i trimit ceva de publicat. Dar primesc şi un plic de la el: cu declaraţiile acelea nostime pe care le-am completat, în vederea obţinerii onorariului pentru "Holban" publicat în "Memoriile" Academiei, ehe. Zice că trebuie semnate şi ştampilate la şcoală, de către direcţiune şi contabilitate! Îmi mai cere un text de 10-15 pagini pe orice temă, să le publice în "Memoriile" viitoare. Îi "aranjez" pe îndelete, ziulica întreagă, tot un "Creangă". Din acest motiv, uit să merg la lecţia deschisă ţinută de Luncă la "Mecanic 2". Şi mai jalnic e că nici la învăţământul politic nu reuşesc să ajung. Ce-oi păţi cu nimeni n-oi împărţi. Vine Nuţa şi-l face praf pe colegul ei în legătură cu "lecţia deschisă". Dar aşa este ea. Are un spirit critic ieşit din balamale... Târziu, aflu că românii din Ungaria şi de prin alte părţi poartă doliu în faţa ambasadelor "noastre". "Trompetiştii" de acasă fac spume la gură lingând organismul prezidenţial. Secetă, foame, teroare, umilinţă, trăiască... Adorm greu, pe la 3...
C. Trandafir, Jurnal în curs de publicare la Editura Libra
Îi zăresc din nou pe cei doi bătrâni care deveniseră o pereche la sfârşitul vieţii lor şi închiriaseră o cămăruţă lipită de marele apartament al lui Ingegerd în care locuiam noi. Ieşisem la fereastră şi ei se aflau pe celălalt trotuar şi zărindu-mă s-au oprit, privindu-mă îndelung. El se uita furios la mine, surprins de vederea mea. Patul nostru se găsea lângă cămăruţa lor în care ei încercau zadarnic să învie tinereţea. Zgomotele din camera îndrăgostiţilor jignesc adânc pe cei ce se află în umbra bătrâneţii, sexualitatea devenind pentru ei un perpetuu subiect plin de repetate umilinţe.
Chiar şi în cazuri excepţionale, nimeni nu poate să închidă ochii peste un corp de femeie devenit ca o pungă dezumflată şi nici să-şi astupe nările de mirosul bărbatului venind ca dintr-un lac stătut în care peştii nu-şi mai desfăşoară în toate culorile jocurile lor erotice. Dar femeia îmbătrânită surâdea parcă împăcată - bărbatul o înşelase, minţise şi acum toate erau puse în lumina crudului adevăr: el nu mai era de multă vreme acel amant veşnic în care bărbăţia se învolbura ca un fluviu care niciodată nu seacă.
În patul nostru, iubitul meu dormea încă, aburind erotic. Pielea lui era vie din cauza drumului vesel al sângelui care curgea în el. (...) Mâinile erau graţios aşezate una peste alta în apropierea obrazului pe care barba crescuse peste noapte precum iarba tăiată ieri. Ceva cald ieşea din respiraţia lui de om mulţumit cu sine şi cu lumea. Respiraţia ca un motiv muzical început încă din timpul în care el aparţinea numai mamei, acea suedeză blondă cu părul de doi metri, cu faţa de zeiţă nordică şi piele de un alb conţinând toate prospeţimile.
Acest bărbat dormind cu toate corpurile vârstei de până acum parcă nu ştia nimic despre mine şi nici despre impetuoasa luptă erotică de azi-noapte.
Eu nu-l voi cunoaşte niciodată, cu toate că el, imprudent, mă asigură că îmi aparţine cu trup şi suflet.
Cineva necunoscut mie veghea acum peste corpul divin alcătuit, o ambarcaţiune plină de mistere la care nimeni nu avea acces în esenţa ei extrem de complicată.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 236-237
